Captiv în Ciclul Trecutului: Weekenduri la Socri

În fiecare vineri după-amiază, când soarele începe să apună, mă pregătesc pentru ceea ce a devenit un ritual obositor: vizita la socrii mei. Deși ar trebui să fie o ocazie de relaxare și reconectare cu familia, aceste weekenduri s-au transformat într-o serie nesfârșită de treburi casnice.

„Dragă, nu uita că trebuie să ajungem la mama și tata,” îmi spune soția mea, Maria, cu un zâmbet cald. Îmi iubesc soția și știu cât de mult înseamnă pentru ea aceste vizite, dar nu pot să nu simt o greutate în stomac de fiecare dată când ne pregătim să plecăm.

Ajungem la casa socrilor și suntem întâmpinați cu îmbrățișări și zâmbete. „Bun venit! Avem atâtea lucruri de făcut astăzi,” spune socrul meu, Ion, cu o energie debordantă. Îmi place să ajut, dar lista de sarcini pare să nu se termine niciodată.

„Poți să mă ajuți cu grădina? Trebuie să plantăm niște flori noi,” îmi cere soacra mea, Elena, arătând spre un colț al grădinii care pare să fi fost neglijat de ani de zile. Îmi trag adânc aer în piept și mă apuc de treabă, încercând să-mi păstrez zâmbetul pe buze.

Pe măsură ce ziua trece, sarcinile se acumulează: repararea gardului, curățarea garajului, chiar și schimbarea unui bec în podul prăfuit. Fiecare cerință vine cu un „te rog” politicos, dar simt cum energia mea se scurge cu fiecare oră care trece.

„Nu te supăra, dar ai putea să mă ajuți și cu asta?” întreabă Ion, arătând spre o mașină de tuns iarba care refuză să pornească. Îmi mușc buza și dau din cap afirmativ. Nu vreau să par nerecunoscător sau leneș, dar în interiorul meu se naște o frustrare crescândă.

Seara vine și în sfârșit ne așezăm la masă. Mâncarea este delicioasă, iar conversațiile sunt pline de râsete și amintiri. Totuși, nu pot să nu mă gândesc la toate lucrurile pe care le-aș fi putut face acasă în acest timp.

„Mulțumim pentru ajutorul tău, ești ca un fiu pentru noi,” spune Elena cu un zâmbet cald. Apreciez cuvintele ei, dar nu pot să nu mă întreb dacă voi reuși vreodată să am un weekend doar pentru mine și Maria.

Pe drumul spre casă, Maria îmi ia mâna și îmi spune: „Știu că nu e ușor pentru tine. Poate data viitoare putem să ne luăm o pauză.” Zâmbesc și dau din cap. Poate că există speranță pentru weekenduri mai liniștite în viitor.