Căruciorul care ne-a despărțit: Povestea unei iubiri de soră și a durerii care nu trece

— Nu pot să cred, Ana! Cum să dai căruciorul fără să mă întrebi? Era al nostru, nu doar al tău! Vocea Irinei răsuna în telefon, tăioasă, aproape străină. Mă uitam la peretele alb din bucătărie, cu mâna tremurândă pe receptor, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu le găseam.

Totul a început cu acel telefon, într-o după-amiază ploioasă de aprilie. Eram obosită, abia reușisem să-l adorm pe Vlad, băiețelul meu de doi ani, și mă gândeam la toate lucrurile pe care trebuia să le fac. Irina m-a sunat, veselă la început, să-mi spună că e însărcinată. Am simțit o bucurie sinceră, dar și o strângere de inimă. Știam cât și-a dorit copilul, cât a suferit după pierderea sarcinii de anul trecut. Am felicitat-o, am plâns amândouă la telefon, promițându-ne că vom fi acolo una pentru cealaltă, ca întotdeauna.

A doua zi, am coborât în pivniță să caut niște haine vechi pentru Vlad. Am dat peste căruciorul pe care îl folosise el când era mic. Era prăfuit, cu roțile puțin ruginite, dar încă bun. M-am gândit că nu mai avem nevoie de el, Vlad deja mergea singur, iar spațiul din apartament era limitat. L-am scos la vânzare pe un grup de mămici de pe Facebook. În câteva ore, o tânără a venit să-l ia, recunoscătoare că a găsit ceva ieftin și încă funcțional. Am simțit o ușurare ciudată, ca și cum aș fi scăpat de o povară.

Când i-am povestit Irinei, a tăcut câteva secunde. — Ana, dar eu voiam să-l folosesc pentru copilul meu… Nu ți-ai dat seama? Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mă gândisem nicio clipă la asta. Pentru mine, căruciorul era doar un obiect vechi, dar pentru ea era o promisiune, o legătură între noi, un simbol al speranței că și ea va fi mamă. Am încercat să-i explic, dar cuvintele mele au sunat goale, scuzele mele, inutile.

— Mereu faci așa, Ana. Nu te gândești la ceilalți. Totul trebuie să fie despre tine! a izbucnit ea. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era prima oară când îmi reproșa asta. De mici, Irina era cea care ceda, care tăcea, care mă lăsa pe mine să aleg prima. Eu eram sora mai mare, cea responsabilă, dar și cea care lua deciziile. Poate prea multe decizii.

În zilele care au urmat, am încercat să o sun, să-i scriu, să-i spun că îmi pare rău. Nu mi-a răspuns. Mama a încercat să ne împace, dar și ea s-a lovit de tăcerea Irinei. Tata, ca de obicei, a spus că „astea-s prostii de femei”, dar eu știam că nu e așa. Era mai mult decât un cărucior. Era despre toate lucrurile nespuse, despre toate momentele când nu am știut să fiu acolo pentru ea.

Au trecut săptămâni. Irina nu a venit la ziua lui Vlad, deși îl iubea ca pe propriul copil. Nu mi-a răspuns nici când am aflat că are complicații cu sarcina. Am aflat de la mama că a pierdut din nou copilul. Am plâns în hohote, singură, în camera lui Vlad, simțindu-mă vinovată pentru tot. Mă întrebam dacă nu cumva, prin gestul meu, i-am luat ultima speranță, dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se mai poate repara.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare. „Irina, știu că am greșit. Știu că nu pot da timpul înapoi, dar vreau să știi că te iubesc și că îmi pare rău. Căruciorul era doar un obiect, dar tu ești sora mea, jumătatea mea. Dacă vei avea vreodată nevoie de mine, voi fi aici.” Am pus scrisoarea în cutia poștală a ei, fără să știu dacă o va citi vreodată.

Au trecut luni. Viața a mers mai departe, dar ceva s-a schimbat. Camera lui Vlad a rămas la fel de goală, deși el creștea și avea nevoie de spațiu. Mă uitam la jucăriile lui, la hainele pe care le purtase când era mic, și mă gândeam la toate lucrurile pe care le-am pierdut. Nu doar un cărucior, ci și o parte din mine, din copilăria noastră, din legătura noastră de surori.

Mama mi-a spus într-o zi că Irina s-a mutat la țară, la casa bunicilor. Nu a vrut să vorbească despre mine. Tata a zis că timpul le rezolvă pe toate, dar eu nu mai cred în asta. Unele răni nu se vindecă niciodată, doar înveți să trăiești cu ele.

Într-o dimineață, am găsit în cutia poștală un plic. Era scrisul Irinei. L-am deschis cu mâinile tremurânde. „Ana, nu pot să uit, dar încerc să iert. Poate într-o zi vom putea vorbi din nou. Până atunci, ai grijă de tine și de Vlad. Sora ta, Irina.” Am plâns, dar de data asta lacrimile au fost altfel. Nu de vinovăție, ci de speranță.

Acum, când privesc camera goală a fiului meu, mă întreb dacă nu cumva, în viață, ne agățăm prea mult de lucruri și uităm ce e cu adevărat important. Oare câte familii s-au destrămat din cauza unor obiecte, a unor cuvinte nespuse, a unor gesturi mărunte? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați repara o astfel de rană?