Casa care ne-a despărțit: Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! vocea lui Mihai răsuna în sufrageria mică, plină de umbrele trecutului. Eu stăteam la marginea canapelei, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. Soacra mea, doamna Viorica, își strângea mâinile în poală, evitând privirea fiului ei.

— Mihai, nu e așa cum crezi… încerca ea să spună, dar Mihai o întrerupse brusc.

— Ba e exact așa cum cred! Casa asta trebuia să fie și a mea, nu doar a Ilincăi! De ce? Ce-am făcut greșit?

Am simțit cum mă sufoc. De ani de zile, eu și Mihai am muncit cot la cot. Am refuzat să fiu „femeie la cratiță”, deși el mi-a propus cândva să stau acasă. Am preferat să mă trezesc la 5 dimineața pentru a prinde autobuzul spre fabrica unde lucrez ca operator, decât să depind de cineva. Și el la fel – amândoi am crescut cu ideea că trebuie să ne câștigăm pâinea cinstit.

Dar acum, totul părea zadarnic. Socrii mei au decis să transfere casa familiei – o casă veche, dar plină de amintiri – doar surorii mai mici a lui Mihai, Ilinca. Fără să ne spună nimic. Fără să-l întrebe pe Mihai dacă are nevoie sau dacă vrea măcar o parte din ea.

— Ești băiatul nostru, Mihai, dar Ilinca are nevoie mai mare… a murmurat domnul Petre, socrul meu, privind pe geam.

— Și eu? Eu nu contez? Am muncit și eu pentru casa asta! Am reparat acoperișul, am zugrăvit pereții, am pus bani deoparte pentru facturi când voi n-ați avut! striga Mihai, cu ochii în lacrimi.

Ilinca stătea într-un colț, cu capul plecat. Nu spunea nimic. Știam că nu-i vina ei – sau poate era? Poate acceptase prea ușor această „moștenire”.

În drum spre casă, Mihai mergea tăcut pe trotuarul îngust. Eu încercam să găsesc cuvinte care să-l aline.

— Poate au motivele lor… am șoptit.

— Motive? Ce motive? Pentru că Ilinca e fata cea mică? Pentru că eu sunt băiat și „trebuie să mă descurc singur”? Mereu au avut grijă mai mult de ea…

Știam că Mihai are dreptate. Întotdeauna Ilinca fusese „prințesa” familiei. Când eram la începutul relației noastre, soacra mea îi cumpăra haine scumpe Ilincăi, iar pe Mihai îl certa că nu aduce destui bani acasă. Când am făcut nunta, abia dacă ne-au ajutat cu ceva – „nu avem”, spuneau mereu. Dar pentru Ilinca găseau mereu resurse.

Am încercat să trecem peste. Ne-am construit viața noastră într-un apartament mic dintr-un cartier muncitoresc din Ploiești. Am strâns fiecare leu pentru mobila din sufragerie, pentru frigiderul care scârțâia deja după doi ani. Am refuzat să cerem ajutor – mândria noastră era tot ce aveam.

Dar acum… această nedreptate ne-a lovit ca un trăsnet. Mihai s-a închis în el. Nu mai vorbea cu părinții lui. Eu încercam să-l conving să ierte, dar în adâncul sufletului meu simțeam aceeași furie mocnită.

— De ce nu merităm și noi puțină recunoaștere? De ce trebuie mereu să ne mulțumim cu resturile? m-am trezit întrebându-mă într-o seară târzie, când Mihai dormea deja.

Zilele au trecut greu. La muncă eram tot mai obosită – făceam ore suplimentare ca să acoperim ratele la bancă. Colegele mă întrebau de ce sunt abătută.

— Probleme de familie, am răspuns scurt.

Într-o duminică, Ilinca a venit la noi acasă. Avea ochii roșii și tremura din toate încheieturile.

— Vreau să vorbim… a spus ea timid.

Mihai a vrut s-o dea afară, dar eu l-am oprit.

— Nu e vina mea că părinții au decis așa… Dar nici nu pot refuza casa. N-am unde sta cu copilul meu și soțul meu e plecat în Germania. Voi aveți apartamentul vostru… Eu n-am nimic.

Am simțit un val de milă și furie în același timp. Era adevărat – Ilinca era singură cu un copil mic și fără sprijin real. Dar era corect ca părinții să ne ignore pe noi complet?

Discuția s-a terminat fără împăcare. Mihai a refuzat să mai vorbească cu familia lui. Eu am încercat să mediez, dar fiecare încercare era ca un cui bătut în inimile noastre.

Au trecut luni de zile fără niciun semn de la socri. Sărbătorile au fost reci și goale – fără colinde, fără vizite, fără miros de cozonac în casă. Doar liniște apăsătoare și resentimente.

Într-o seară, după o zi lungă la fabrică, Mihai mi-a spus:

— Nu mai vreau să aud de ei. Pentru mine nu mai există familie decât tu și copiii noștri.

Am simțit o tristețe adâncă – nu doar pentru el, ci pentru toți cei care trăiesc astfel de nedreptăți în familiile lor. Pentru toți cei care muncesc din greu și totuși nu sunt văzuți sau apreciați.

Acum mă întreb: oare sângele chiar contează atât de mult dacă nu există respect și dreptate? Câte familii se destramă din cauza unor case sau moșteniri? Oare merită să pierzi legături de-o viață pentru niște ziduri reci?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul nostru? Ați ierta sau ați rupe legătura definitiv?