Casa care ne-a despărțit: povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred, Pauli! Cum să facă așa ceva? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soțul meu. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mirosea încă a vopsea proaspătă și a lacrimi neplânse. Pe masă, între noi, stătea telefonul lui Paul cu ecranul stins — semn că mama lui nu mai avea cum să-l sune.

Paul își trecea mâna prin păr, obosit și resemnat. — Nu știu, Ilinca. Nici eu nu înțeleg. Dar nu mai pot vorbi cu ea acum. M-a dezamăgit prea tare.

Totul a început cu șase luni în urmă, când soacra mea, doamna Mariana, ne-a rugat să o ajutăm cu vechiul ei cămin din satul Copăceni. Casa era dărăpănată, cu acoperișul găurit și pereții scorojiți. „Dacă o puneți la punct, poate vă mutați acolo sau o folosiți pentru weekenduri”, ne-a spus ea într-o seară, la telefon. Pentru noi, era o șansă nesperată: chiria în București ne sufoca, iar visul unei case la țară părea tot mai departe.

Am muncit cot la cot cu Paul. Am pus parchet, am zugrăvit pereții, am schimbat instalația electrică. Sâmbătă de sâmbătă, mergeam cu Loganul încărcat de scule și materiale. Am investit aproape tot ce aveam pus deoparte — banii de concediu, economiile pentru copilul pe care ni-l doream. Mama lui Paul venea rar pe șantier; când apărea, aducea plăcinte și ne spunea cât de mândră e de noi.

— Să știți că nu o să uit niciodată ce faceți pentru mine! spunea ea zâmbind larg.

Nu mi-am imaginat nicio clipă că zâmbetul acela ascundea altceva.

Acum două săptămâni, când casa era aproape gata, am primit vestea ca un pumn în stomac. Fratele lui Paul, Radu, a venit într-o seară la noi cu o sticlă de vin.

— Felicitări pentru casă! Mama zice că mi-o dă mie. Cică eu am nevoie mai mare, că am divorțat și n-am unde sta. Dar vă mulțumesc că ați renovat-o!

Am rămas fără cuvinte. Paul s-a ridicat brusc de la masă.

— Ce vorbești acolo? Noi am muncit la casa aia! Noi am băgat bani!

Radu a ridicat din umeri.

— Mama decide. E casa ei. Eu doar vă spun ce mi-a zis.

După ce a plecat Radu, am sunat-o pe Mariana. Vocea ei era calmă, aproape rece.

— Ilinca, dragă, nu te supăra. Radu e într-o situație grea. Voi sunteți tineri, vă descurcați oriunde. El n-are nimic acum…

— Dar noi am investit tot ce aveam! i-am răspuns printre lacrimi. Ne-ai promis că ne putem muta acolo!

— Nu v-am promis nimic! V-am spus doar să mă ajutați. Și v-am mulțumit mereu.

Am simțit cum mi se strânge inima de furie și neputință. Paul a luat telefonul și i-a spus scurt:

— Dacă așa stau lucrurile, să nu mă mai cauți!

De atunci nu mai vorbim cu ea. Radu s-a mutat deja în casă și postează poze pe Facebook cu „noua lui viață”. Prietenii îl felicită pentru norocul avut. Eu nu pot să dorm nopțile; mă uit la tavan și mă întreb unde am greșit. Paul e tot mai tăcut, iar între noi s-a instalat o răceală pe care nu știu cum s-o risipesc.

Mama mea mă sună zilnic și mă roagă să nu mă las doborâtă.

— Ilinca, viața merge înainte. O să vă ridicați din asta!

Dar eu simt că nu pot ierta nedreptatea asta. Nu doar pentru bani sau muncă — ci pentru trădarea din familie. Pentru promisiunile nespuse dar atât de clar sugerate.

Într-o seară, Paul a venit acasă târziu și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ilinca… poate ar trebui să încercăm să vorbim cu mama din nou. Să-i explicăm cât ne doare…

— Ce rost are? Nu vede decât problemele lui Radu! Noi suntem mereu cei care trebuie să fim puternici…

Paul a oftat și m-a luat în brațe.

— Poate că trebuie să fim puternici pentru noi doi acum. Să nu lăsăm casa asta să ne despartă.

Dar adevărul e că rana e adâncă și nu știu dacă timpul o va vindeca vreodată.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă din cauza unor case sau moșteniri? Cât valorează încrederea și cât costă trădarea? Poate cineva să ierte cu adevărat atunci când cei dragi aleg nedreptatea?