Casa care nu-mi mai aparține: Povestea unei trădări în familie

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul meu răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de amintiri. Mama stătea pe marginea canapelei, cu mâinile strânse în poală, evitându-mi privirea. Pe masă, actele de donație erau deja semnate. Casa copilăriei mele nu-mi mai aparținea.

— Cătălin, nu e vorba despre tine… E vorba despre copii. Ei au nevoie de stabilitate, de un acoperiș deasupra capului. Tu ai unde sta, ai serviciu… Dar ei? Ce vină au ei că voi doi nu v-ați înțeles?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era ca și cum cineva mi-ar fi smuls rădăcinile din pământ. Casa asta era tot ce-mi rămăsese după divorțul de Irina. Fusesem împreună zece ani, iar despărțirea noastră a fost un carusel de reproșuri și lacrimi. Copiii, Ana și Vlad, au rămas cu ea, iar eu m-am mutat într-o garsonieră în Militari, încercând să-mi reconstruiesc viața.

— Dar tu te-ai gândit la mine? La cum mă simt eu? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

Mama a oftat adânc.

— Cătălin, tu ești băiatul meu și te iubesc. Dar nu pot să-i las pe Ana și Vlad pe drumuri. Irina nu-și permite chirie, iar tu știi bine că salariul ei de educatoare abia ajunge pentru mâncare.

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră. Pe perete era o fotografie cu mine la cinci ani, ținându-mă de mână cu tata. El a murit acum șapte ani, iar mama a rămas singură. Mereu a pus familia pe primul loc, dar niciodată nu m-am simțit atât de exclus din propriul meu sânge.

Am ieșit pe balcon să iau aer. Blocul vechi mirosea a var și a cafea proaspătă. De jos se auzeau copiii jucându-se cu mingea printre mașini. Am scos telefonul și am sunat-o pe Irina.

— Alo?

— Ai primit actele?

— Da… Cătălin, nu știu ce să zic. N-am cerut asta… Mama ta a venit ieri și mi-a spus că vrea ca Ana și Vlad să nu mai sufere. Eu… nu vreau să-ți fac rău.

Vocea ei era sinceră, dar simțeam un nod în gât.

— Nu e vorba despre tine, Irina. E vorba despre faptul că nimeni nu m-a întrebat dacă sunt de acord.

— Știu… Dar gândește-te la copii. Ei chiar au nevoie de stabilitate.

Am închis ochii. Toată lumea vorbea despre copii, dar nimeni nu vorbea despre mine. Despre cum mă simt eu când trec pe lângă casa în care am crescut și știu că nu mai am voie să intru decât ca musafir.

În seara aceea m-am dus la barul din colț cu prietenul meu, Sorin.

— Băi, Cătăline, e nasol ce ți-a făcut maică-ta, dar poate are dreptate… Copiii trebuie să aibă o casă.

— Și eu? Eu ce sunt? Doar un portofel cu picioare?

Sorin a dat din umeri.

— Știi cum e la noi… Familia e totul. Poate într-o zi o să-ți mulțumească Ana și Vlad.

Am râs amar. Poate într-o zi o să uit că am fost dat la o parte pentru „binele copiilor”.

Zilele au trecut greu. La serviciu abia mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a întrebat într-o pauză:

— Ce ai pățit? Pari mereu absent…

I-am povestit totul printre suspine reținute.

— Știi ce cred? Poate ar trebui să vorbești deschis cu mama ta. Să-i spui cât te doare.

Am încercat. Într-o duminică am mers din nou la ea.

— Mamă, vreau să știi că mă doare ce-ai făcut. Simt că nu mai fac parte din familie.

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Cătălin, tu ești fiul meu și te voi iubi mereu. Dar uneori trebuie să alegem ce e mai puțin rău pentru cei mici. Tu ești adult acum… Ei sunt încă fragili.

Am plecat fără să spun nimic. Pe drum m-am oprit la un chioșc și am cumpărat o bere ieftină. M-am așezat pe o bancă în parc și am privit copiii alergând printre frunze uscate. M-am gândit la Ana și Vlad — la cât de mult îi iubesc și la cât de puțin îi văd acum.

Într-o seară m-a sunat Ana:

— Tati, vii mâine la serbarea mea?

Mi s-a luminat sufletul pentru o clipă.

— Sigur că vin, puiule!

Poate că n-am casă, dar încă mai am un loc în inima copiilor mei. Dar oare cât timp va dura până când și acolo voi deveni doar un musafir?

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru „binele copiilor”? Și cine decide ce înseamnă cu adevărat acest bine? Voi ce ați fi făcut în locul meu sau al mamei mele?