Casa care nu ne aparține: Povestea unei mame între loialitate și teamă

— Nu pot să cred! Tu chiar vrei să faci asta, Naomi? Să cumpărați o casă și să o puneți pe numele mamei lui Cristian? Am simțit cum sângele mi se urcă la cap, iar vocea mi-a ieșit mai ascuțită decât intenționam. Naomi, fiica mea cea mare, stătea în fața mea cu mâinile strânse la piept, privirea în pământ.

— Mamă, nu e chiar așa… E doar o formalitate, zice Cristian. Mama lui ne ajută cu avansul și banca cere garanții. Nu e nimic rău în asta.

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau toate poveștile auzite la serviciu sau la vecini: soacre care își dau afară nurorile, copii rămași pe drumuri după divorțuri urâte, oameni care și-au pierdut totul pentru că au avut încredere orbește. Nu, nu puteam să las asta să se întâmple cu fata mea.

Am crescut-o singură pe Naomi după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid de mașină. Am muncit pe rupte ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum plângea când era mică și voia să-i citesc povești, iar eu veneam târziu de la schimbul doi, cu mâinile crăpate de la detergentul ieftin de la fabrica de confecții. Tot ce am făcut a fost pentru ea. Și acum, când în sfârșit are o familie și un copil pe drum, să o văd cum riscă totul pentru o promisiune vagă… mă doare mai tare decât orice.

— Naomi, te rog, gândește-te! Dacă ceva se întâmplă între voi doi, dacă mama lui Cristian decide că nu mai vrea să vă lase acolo? Ce faci? Unde te duci cu doi copii?

Cristian a ridicat din umeri, vizibil iritat:

— Doamnă Elena, nu se va întâmpla nimic. Mama mea e om de cuvânt. Plus că fără ea nu putem lua creditul.

— Și dacă moare mama ta? Casa intră în moștenire la toți frații tăi! Nu vezi că nu e sigur?

Naomi a început să plângă încet. M-am simțit vinovată, dar nu puteam să mă opresc. Am încercat să-i explic că nu e vorba de lipsă de încredere în Cristian, ci de realitatea crudă din România: legile nu protejează femeile ca ea, iar oamenii se schimbă când vine vorba de bani și proprietăți.

Seara aceea a fost un coșmar. Naomi a plecat supărată, spunând că nu mai vrea să audă de mine o vreme. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în pumni. Soțul meu, Ion, a încercat să mă liniștească:

— Las-o, femeie… E viața lor. Poate exagerezi.

— Nu exagerez! Dacă tu ai fi murit și eu n-aș fi avut grijă de fete, ce s-ar fi ales de ele? Cine le-ar fi apărat?

A doua zi am mers la serviciu cu ochii umflați. Colega mea, Mariana, m-a tras deoparte:

— Ce-ai pățit?

I-am povestit totul printre suspine. Mariana a oftat:

— Știi că și fata mea a trecut prin ceva asemănător? A ajuns să stea cu chirie după ce s-a despărțit de bărbat-su și casa era pe numele soacrei… Ai dreptate să fii speriată.

M-am simțit validată, dar tot nu știam ce să fac. Seara am sunat-o pe Naomi. Nu mi-a răspuns. Am trimis mesaje peste mesaje. Niciun răspuns.

Au trecut două săptămâni până când am primit un telefon scurt:

— Mamă, vin mâine la tine cu Cristian. Trebuie să vorbim.

Toată noaptea n-am dormit. M-am gândit la toate variantele: poate s-au răzgândit, poate vor să mă convingă din nou sau poate… poate Naomi vrea să rupă legătura cu mine pentru totdeauna.

Au venit dimineața devreme. Naomi era palidă, dar hotărâtă.

— Mamă, știu că vrei ce e mai bine pentru mine. Dar trebuie să înțelegi că nu pot trăi toată viața cu frica ta. Eu îl iubesc pe Cristian și vreau să am încredere în el. Dacă nu merge, mă voi descurca. Dar nu pot trăi mereu cu gândul că totul se va sfârși prost.

Cristian a adăugat:

— O să facem un contract notarial prin care mama mea se obligă să ne lase casa nouă nouă, indiferent ce se întâmplă. E tot ce putem face.

Am simțit cum mi se rupe inima. Pe de o parte voiam să le spun că greșesc; pe de altă parte vedeam cât de mult se iubesc și cât de mult își doresc casa lor.

Am cedat:

— Bine… Dar promite-mi că dacă simți vreodată că nu ești în siguranță acolo, vii la mine! Oricând!

Naomi m-a îmbrățișat strâns:

— Promit, mamă.

Au trecut câteva luni de atunci. Casa e aproape gata, iar Naomi e fericită. Dar eu încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă și mă întreb: Oare am făcut bine că am cedat? Sau ar fi trebuit să lupt mai mult pentru siguranța ei?

Poate că niciodată nu vom ști exact unde se termină grija și unde începe controlul… Voi ce ați fi făcut în locul meu?