Casa care trebuia să fie un cămin, dar a devenit o povară

— Nu mai suport, Irina! Casa asta nu e a noastră, e a lor! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu ecou pe pereții proaspăt zugrăviți. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe marginea scaunului, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi adun gândurile. Afară ploua mărunt, iar picăturile băteau ritmic în geam, ca o bătaie de inimă neliniștită.

Nu știam ce să-i răspund. Avea dreptate? Poate că da. Poate că nu. Casa asta, pe care părinții mei ne-au dăruit-o la nuntă, trebuia să fie începutul fericirii noastre. „Să nu vă chinuiți cu chirii, să aveți un loc al vostru”, spunea mama cu ochii umezi de emoție în ziua în care ne-a dat cheile. Tata ne-a strâns în brațe și a spus doar atât: „Aveți grijă de ea. Și de voi.”

La început am fost fericiți. Am vopsit pereții împreună, am ales mobila cu grijă, am plantat trandafiri în grădină. Dar liniștea n-a durat mult. Părinții mei veneau aproape zilnic: ba să ne aducă mâncare, ba să vadă dacă avem nevoie de ceva, ba doar să stea la povești. Vlad se simțea invadat. Eu mă simțeam prinsă la mijloc.

— Irina, nu mai pot! Nu pot să respir aici! — repeta el tot mai des.

— E casa noastră… — încercam eu să-l liniștesc, dar vocea îmi tremura.

— Nu, e casa părinților tăi! Noi doar locuim aici cu chirie sentimentală!

Așa au început certurile. La început mici, apoi tot mai dese și mai aprinse. Vlad s-a închis în el. Eu am început să mă simt vinovată pentru fiecare vizită a părinților mei. Mama mă suna zilnic: „Ce faceți? V-ați obișnuit? Să nu uitați că noi suntem aici dacă aveți nevoie de ceva.”

Într-o zi, Vlad a venit acasă mai devreme și i-a găsit pe ai mei în bucătărie, aranjând borcane cu murături pe rafturi.

— Nu vă supărați, dar nu cred că e cazul să veniți atât de des — le-a spus el direct, fără menajamente.

Mama s-a uitat la mine cu ochii mari și umezi. Tata a tăcut și a ieșit afară fără un cuvânt. În seara aceea am plâns singură în baie, cu capul pe genunchi. Mă simțeam sfâșiată între două lumi care nu voiau să se întâlnească.

Anii au trecut și casa a devenit un câmp de bătălie tăcut. Orice decizie trebuia aprobată sau comentată de părinții mei. Vlad s-a retras tot mai mult în muncă și în tăcere. Eu am început să mă simt străină chiar și în propria mea casă.

— Irina, nu vezi că nu mai suntem noi? — mi-a spus într-o seară Vlad, privind pe fereastră la ploaia care nu se mai oprea.

— Ce vrei să fac? Să-i alung? Sunt părinții mei… — am șoptit eu.

— Vreau doar să fim noi doi! Să avem intimitatea noastră! Să nu simt că trăiesc sub lupa lor!

Nu am găsit niciodată curajul să le spun părinților mei să vină mai rar. Mă simțeam datoare față de ei pentru tot ce făcuseră pentru mine. Dar fiecare gest al lor era interpretat de Vlad ca o invazie.

Apoi au apărut discuțiile despre copii. Vlad voia un copil, dar eu nu mă simțeam pregătită să aduc pe lume un suflet într-o casă plină de tensiuni.

— Nu vreau ca al nostru copil să crească într-un loc unde toată lumea se ceartă sau tace apăsat! — mi-a spus el într-o seară rece de iarnă.

Am tăcut. Nu știam ce să-i răspund. Începusem să mă gândesc dacă nu cumva casa asta chiar era blestemată pentru noi.

Într-o zi, mama a venit cu o tavă de prăjituri și a găsit-o pe Vlad împachetându-și hainele.

— Plec — i-a spus el scurt.

Mama s-a uitat la mine speriată:

— Ce se întâmplă?

— Nimic… — am mințit eu, dar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

Vlad a plecat atunci și nu s-a mai întors decât după două luni, doar ca să-și ia restul lucrurilor. Am rămas singură într-o casă prea mare pentru mine și prea plină de amintiri dureroase.

Părinții mei au încercat să mă ajute cum au știut ei: cu mâncare, cu sfaturi, cu prezența lor constantă. Dar eu nu mai voiam nimic din toate astea. M-am închis în mine și am început să urăsc casa pe care cândva o iubeam.

Au trecut ani până am avut curajul să le spun părinților mei adevărul:

— Casa asta ne-a despărțit… N-am știut cum să vă spun „nu”. N-am știut cum să fiu doar eu și Vlad aici.

Mama a plâns mult atunci. Tata a tăcut ca de obicei și mi-a pus mâna pe umăr:

— Poate că am vrut prea mult binele vostru…

Acum stau singură la masa din bucătărie și ascult ploaia care bate iar în geam. Mă întreb dacă fericirea poate fi dăruită sau dacă trebuie construită pas cu pas, fără ajutor din afară. Oare câte familii se destramă din prea mult bine? Oare câte case devin temnițe din cauza iubirii sufocante?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești echilibrul între recunoștință față de părinți și dreptul la propria ta viață?