Casa goală a surorii mele: Povestea unei mame uitate

— Nu mai pot, Ana. Nu mai pot să mă ridic din pat, îmi spuse Irina cu vocea stinsă, în timp ce mă uitam la ea, întinsă pe canapeaua veche din sufrageria noastră. Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca o bătaie de inimă grăbită. Mirosea a ceai de tei și a medicamente. În jurul nostru, casa era tăcută, prea tăcută pentru o casă care altădată răsuna de râsete de copii.

Irina fusese mereu stâlpul familiei. După ce soțul ei, Doru, a plecat cu altă femeie, a rămas singură cu trei copii: Vlad, Andreea și Paul. Avea doar 38 de ani atunci, dar părea că îmbătrânise peste noapte. A muncit pe brânci, două joburi, nopți nedormite, doar ca să nu le lipsească nimic copiilor. Îmi amintesc cum veneam la ea să o ajut cu temele copiilor sau să gătesc ceva rapid. Mereu îmi spunea: „Ana, copiii mei sunt tot ce am.”

Anii au trecut greu. Vlad a intrat la facultate la București și nu s-a mai uitat înapoi. Andreea s-a măritat devreme și s-a mutat la Cluj, iar Paul, cel mai mic, a plecat la muncă în Germania. Irina rămăsese singură în casa mare, cu pereții plini de poze vechi și amintiri.

Apoi a venit diagnosticul: cancer la sân, stadiul III. Îmi amintesc ziua aceea ca pe un coșmar. Am stat amândouă pe banca din fața spitalului Municipal din Ploiești, cu ochii în lacrimi. „Nu le spune copiilor încă”, mi-a șoptit. „Sunt ocupați cu viețile lor.”

Dar le-am spus. Am sunat pe fiecare în parte. Vlad a răspuns scurt: „Nu pot veni acum, am sesiune.” Andreea a zis că are copil mic și nu poate lipsi de acasă. Paul a promis că va veni „când poate”. Au trecut săptămâni și nimeni nu a venit.

În fiecare zi veneam la Irina după serviciu. Îi făceam supă, îi citeam din cărțile ei preferate și îi aduceam flori din piață. Uneori plângea în tăcere. Alteori mă întreba: „Oare unde am greșit? De ce nu vin copiii mei?”

Într-o seară, când îi schimbam perfuzia acasă, Irina m-a prins de mână:
— Ana, dacă mor mâine, cine o să-mi aprindă lumânarea? Cine o să-mi plângă?
M-am simțit neputincioasă. I-am strâns mâna și i-am promis că nu o las singură.

Au trecut luni de zile. Boala a avansat. Irina slăbise mult și abia mai vorbea. Într-o zi, Andreea a sunat pe video. A vorbit cinci minute despre cât e de greu cu copilul și cât de scump e biletul de tren până la Ploiești. Vlad trimitea mesaje rare: „Sper să te faci bine.” Paul nu mai răspundea deloc.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise, Irina m-a rugat să o duc afară pe terasă. Am stat împreună pe banca veche, privind grădina plină de frunze uscate.
— Ana, știi ce mă doare cel mai tare? Nu boala asta nenorocită… ci faptul că am dat totul pentru copiii mei și acum casa mea e goală.
Am plâns amândouă atunci, fără cuvinte.

Când Irina s-a stins, eram doar eu lângă ea. Am aprins lumânarea și am stat cu capul pe pieptul ei până când inima i s-a oprit. Am sunat copiii. Au venit la înmormântare ca niște străini: reci, grăbiți, cu ochii în telefoane.

După slujbă, Andreea m-a întrebat:
— Tu ai cheile casei? Trebuie să vedem ce facem cu apartamentul.
M-am uitat la ea și nu am putut spune nimic. Vlad discuta deja cu un notar despre acte. Paul fuma pe trotuar, fără să privească spre crucea proaspătă.

În zilele ce au urmat, am rămas singură în casa Irinei să strâng lucrurile. Am găsit un jurnal sub pernă. Pe prima pagină scria: „Sper ca într-o zi copiii mei să înțeleagă cât i-am iubit.”

M-am întrebat atunci: oare unde se rupe legătura dintre părinți și copii? De ce sacrificiul unei mame ajunge să fie uitat atât de ușor? Ce putem face ca să nu ajungem și noi singuri într-o casă goală?

Poate că povestea Irinei nu e unică. Poate că mulți dintre noi uităm prea repede cine ne-a ținut de mână când eram mici. Dar oare cât valorează dragostea unei mame când lumea se grăbește mereu înainte?

Voi ce credeți? De ce ajung copiii să-și uite părinții? Ce putem face să nu repetăm greșelile astea?