Casa mamei – povara sau legământ?

— Nu mai pot, Radu! Nu pot să cred că vrei să vinzi casa mamei cât timp ea încă trăiește! Am urlat cu lacrimi în ochi, strângând în mână cheile vechi, reci, ale casei copilăriei noastre. Radu, fratele meu mai mare cu patru ani, stătea rezemat de tocul ușii, cu mâinile încrucișate și privirea pierdută undeva peste umărul meu.

— Nu vezi că nu mai are rost? Casa asta ne-a mâncat viața! Eu nu mai pot, Ana. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine. Vreau să plec, să scap de tot!

Cuvintele lui au căzut ca o sentință. Mama era sus, în camera ei, abia mai respira după ultima criză. Eu nu dormisem de două nopți, îi schimbam perfuziile și îi citeam psalmi la cap. Radu venise doar ca să-mi spună că are nevoie de semnătura mea pentru acte. Atât.

Am crescut într-o casă mică dintr-un cartier vechi din Ploiești. Tata a murit devreme, iar mama ne-a crescut singură, muncind la croitorie până i-au crăpat mâinile. Radu era mereu „băiatul mamei”, răsfățat și scutit de orice responsabilitate. Eu eram „fata bună”, cea care spăla vasele, făcea temele și o ajuta pe mama la tot. Ani la rând am crezut că așa trebuie să fie.

Când mama s-a îmbolnăvit de cancer, lumea mea s-a prăbușit. Aveam 32 de ani, un job la o firmă de contabilitate și un prieten care nu înțelegea de ce nu pot „să mă detașez”. Am renunțat la tot: la serviciu, la relație, la viața mea din București. M-am întors acasă să am grijă de mama. Radu a zis că „nu poate”, că are rate și o soție care „nu suportă mirosul de boală”. Așa că am rămas singură.

Primele luni au fost un coșmar. Mama avea zile când nu mă recunoștea și nopți când mă striga ca pe vremea când eram copil. Îi făceam supă, îi citeam ziarul și îi țineam mâna când plângea după tata. În tot timpul ăsta, Radu venea rar, aducea câte o plasă cu fructe și vorbea doar despre bani: „Ce facem cu casa? O vindem cât încă mai valorează ceva!”

Într-o seară, după ce mama a adormit greu, l-am găsit pe Radu cotrobăind prin sertarele biroului vechi.

— Ce cauți acolo?
— Actele casei. Trebuie să ne hotărâm odată!
— Să ne hotărâm? Tu nici măcar nu vii s-o vezi pe mama! Cum poți să vorbești despre vânzare?
— Ana, eu nu mai pot! Am și eu viața mea! Nu vreau să rămân blocat aici ca tine!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am gândit la toate serile când îl acopeream cu pătura sau îi făceam ceai când avea febră. La toate dățile când mama îl apăra: „Lasă-l pe Radu, e băiat!”

Într-o zi, mama m-a prins plângând în bucătărie.

— Ana, nu te certa cu fratele tău din cauza mea…
— Mamă, el vrea să vândă casa! Cum poți să-l ierți?
— E sângele meu… Poate n-am știut să-l cresc…

Am simțit atunci o furie amestecată cu milă. Mama îl iubea orbește pe Radu, iar eu eram mereu cea care trebuia să ierte.

Când starea mamei s-a agravat, am chemat preotul pentru ultima împărtășanie. Radu a venit târziu, cu ochii roșii și hainele mototolite.

— Ana… Poate am greșit… Dar nu știu altfel…
— Nu e despre tine acum!

Mama a murit într-o dimineață ploioasă de aprilie. Am rămas singură în casa care mirosea a levănțică și a medicamente. Radu a venit la parastas doar ca să întrebe din nou de acte.

— Ana, trebuie să mergem mai departe…
— Tu ai mers mereu înainte fără să te uiți înapoi!

Am refuzat să semnez vânzarea casei. Pentru mine era tot ce mai aveam din copilărie, din mama. Radu a rupt orice legătură cu mine. Nu ne-am mai vorbit de atunci.

Au trecut doi ani. Casa e tăcută acum, dar în fiecare cameră aud ecoul certurilor noastre și glasul mamei care ne ruga să fim uniți. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am ales casa în locul fratelui meu. Dar cum poți ierta pe cineva care te-a abandonat exact când aveai cea mai mare nevoie?

Poate sângele nu e chiar atât de gros pe cât se spune… Sau poate eu sunt cea care nu știe să ierte? Voi ce ați fi făcut în locul meu?