Casa mea nu e un hotel: Povestea Marielei și a limitelor de familie

— Mariela, ai văzut unde mi-am pus încărcătorul? strigă verișoara mea, Sorina, din sufragerie, în timp ce eu încercam să-mi găsesc liniștea în bucătărie, printre vasele nespălate și mirosul de cafea rece. Era duminică dimineața, iar casa mea era plină de râsete, bagaje și voci care nu-mi aparțineau. M-am uitat în jur: pe canapea dormea încă Mihai, cumnatul meu, iar în camera copiilor, nepoata mea, Ilinca, se juca cu jucăriile fiului meu, fără să ceară voie.

Mi-am dat seama că nu mai am loc nici măcar să respir. De când tata a murit și mama s-a mutat la mine, casa noastră a devenit locul de întâlnire pentru toată familia. La început mi-a plăcut: eram împreună, ne ajutam, râdeam. Dar, încet-încet, fiecare weekend aducea alte rude, alte probleme, alte cereri. Nimeni nu întreba dacă pot sau vreau. Pur și simplu veneau.

— Mariela, nu te supăra, dar ai putea să-mi speli și mie câteva haine? mă întreabă mama, cu vocea ei blândă, dar insistentă. Îi zâmbesc forțat și mă apuc de treabă. În mintea mea, însă, se adună o furtună de frustrări.

Soțul meu, Lucian, mă privește cu ochii lui obosiți. Știu că și el simte la fel, dar nu vrea să mă supere. În seara aceea, după ce toți s-au retras în camerele lor improvizate, am izbucnit:

— Nu mai pot! Casa asta nu mai e a noastră! E ca un hotel unde toți vin și pleacă după bunul plac!

Lucian oftează:
— Știu, Mariela. Dar ce putem face? Sunt ai noștri…

— Dar noi cine suntem? Noi nu mai contăm?

A doua zi dimineață, când am văzut-o pe Sorina cum își întinde hainele ude pe caloriferul din sufragerie și pe Mihai cum își făcea cafea fără să mă întrebe dacă vreau și eu, am simțit că explodez. Am ieșit pe balcon și am plâns. Nu pentru că nu-i iubesc. Ci pentru că nu mai știam cine sunt eu în toată povestea asta.

Într-o seară, după ce am strâns masa pentru a zecea oară în acea săptămână, am adunat curajul să spun ce simt. Am chemat toată familia în sufragerie. Mama s-a uitat la mine mirată, Sorina a pufnit din buze, Mihai a ridicat din umeri.

— Vreau să vă spun ceva important. Casa asta e și casa voastră, dar e în primul rând casa mea și a familiei mele. Am nevoie de spațiu, de liniște, de intimitate. Nu mai pot să fiu mereu gazda perfectă. Vă rog să înțelegeți că am nevoie de limite.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Mama a început să plângă încet.
— Mariela, nu vreau să te împovărez…

— Nu e vorba doar de tine, mamă. E vorba de toți. Nu mai pot să fiu mereu disponibilă. Am nevoie să fiu și eu bine.

Sorina s-a ridicat brusc:
— Dacă nu ne mai vrei aici, spune direct!

— Nu e asta! Vreau doar să respectați că am și eu nevoie de spațiu. Să mă întrebați înainte să veniți, să nu vă mai comportați ca și cum totul vi se cuvine.

Mihai a dat din cap:
— Înțeleg… Poate am exagerat. Dar știi cum e… La tine mereu a fost cald și bine.

A doua zi, Sorina și Mihai au plecat mai devreme decât plănuiseră. Mama a rămas tăcută toată ziua. Seara, când am stat lângă ea pe canapea, mi-a spus:
— Știi, Mariela, și eu m-am simțit uneori ca o povară. Dar nu știam cum să-ți spun…

Am plâns amândouă. Era greu să recunoaștem că iubirea nu înseamnă sacrificiu fără limite.

În săptămânile care au urmat, am început să spun „nu”. Cu teamă la început, apoi cu mai mult curaj. Unii s-au supărat, alții au înțeles. Relațiile s-au schimbat. Unii au venit mai rar, alții au început să mă sune înainte. Am pierdut ceva din apropierea aceea haotică, dar am câștigat liniște și respect.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost egoistă. Dar apoi mă uit la fiul meu care se joacă liniștit în camera lui și la Lucian care îmi zâmbește din bucătărie și știu că am ales ce era mai bine pentru noi.

Oare câți dintre noi uităm să ne punem pe noi pe primul loc de dragul familiei? Și cât de mult putem duce până când ne pierdem pe noi înșine?