Casa nepotului meu nu se împarte!

— Nu ai niciun drept aici! Casa asta e a nepotului meu, nu a ta!
Vocea ascuțită a doamnei Viorica răsuna în sufrageria cu pereți galbeni, tapetați cu fotografii vechi. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii ei mici, negri, mă fixau cu o ură pe care nu o mai văzusem de ani buni.
Aveam 44 de ani și mă simțeam din nou ca la 25, când am intrat prima dată în casa lor, proaspăt măritată cu fiul ei, Mihai. Atunci, totul părea posibil. Acum, după aproape două decenii de singurătate și muncă grea, eram din nou în fața aceleiași femei care nu mă acceptase niciodată cu adevărat.

— Viorica, nu vreau nimic pentru mine. Dar Rareș are nevoie de stabilitate. E casa în care a crescut, unde a făcut primii pași… Nu vreau să o vând, doar să avem fiecare partea noastră clară. Să știm că nu mai stăm cu frica zilei de mâine.

— Nu mă interesează! Tu ai venit aici ca să iei ce nu ți se cuvine. Mihai a plecat din vina ta! Dacă nu-l cicăleai mereu, poate era și el altfel…

Mi-am mușcat buza de jos. Cuvintele ei erau aceleași ca acum 19 ani, când Mihai a plecat fără să privească înapoi. Aveam un copil de un an și o inimă făcută bucăți. Am rămas în casa lor încă două luni, până când Viorica m-a dat afară cu tot cu copil. Am dormit la o prietenă, apoi am găsit o garsonieră la marginea orașului. Am crescut singură un băiat care semăna leit cu tatăl lui și care mă întreba mereu de ce nu are și el o familie „normală”.

Anii au trecut greu. Am lucrat la două joburi — dimineața la o croitorie, seara la un supermarket. Rareș a crescut frumos, dar mereu cu dorința de a-și cunoaște tatăl. Mihai nu l-a căutat niciodată. Doar Viorica venea uneori pe la noi, aducând haine vechi sau câte un borcan cu dulceață. Îl iubea pe Rareș, dar pe mine nu m-a iertat niciodată.

Acum, Rareș avea 20 de ani și era student la Politehnică. Își dorea să se mute înapoi în casa copilăriei lui — casa bunicii — dar actele erau încă pe numele lui Mihai și al Vioricăi. Mihai trăia undeva prin Italia și nu răspundea la telefon. Eu am încercat să vorbesc cu Viorica despre împărțirea casei, pentru ca Rareș să aibă un loc al lui.

— Mamă, te rog… — Rareș încerca să tempereze spiritele. — Nu vreau să ne certăm. Bunica, eu doar vreau să stau aici cât sunt la facultate. Nu vreau să-ți iau nimic.

Viorica s-a ridicat brusc de pe scaun:

— Casa asta e a familiei mele! Tu ești nepotul meu, dar mama ta nu are ce căuta aici! Dacă vrei să stai, stai singur! Ea să plece!

M-am simțit mică și neputincioasă. Rareș s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Mamă, hai acasă…

Am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic. Pe drum spre garsoniera noastră mică și rece, Rareș mergea tăcut lângă mine.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… — a spus el încet.

— Nu tu m-ai pus… Așa e viața noastră de când te-ai născut.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toți anii pierduți încercând să demonstrez că merit un loc în familia lor. La sacrificiile făcute pentru ca Rareș să aibă o copilărie cât de cât normală. La faptul că nici după atâta timp nu eram „de-a lor”.

A doua zi am mers la un avocat. Mi-a spus că legal, Rareș are dreptul la partea lui din casă ca moștenitor al tatălui său. Dar totul depindea de Mihai — dacă voia sau nu să cedeze partea lui fiului nostru.

Am încercat din nou să-l sun pe Mihai. De data asta mi-a răspuns:

— Ce vrei?

— Rareș are nevoie de casă… E student, nu avem unde sta… Poți să-i dai partea ta?

— Nu mă interesează! Să se descurce! Eu am altă viață acum!

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

— E fiul tău…

— Nu mai insista!

A închis.

M-am întors acasă și l-am găsit pe Rareș uitându-se la pozele vechi cu el și bunicul lui — singurul care ne-a iubit necondiționat și care murise acum cinci ani.

— Mamă… dacă nu se poate, nu-i nimic. O să mă descurc.

Dar eu nu puteam accepta nedreptatea asta. Am început un proces pentru stabilirea succesiunii. Au urmat luni de stres, drumuri la tribunal, priviri urâte din partea rudelor lui Mihai. Viorica venea la fiecare termen și mă jignea pe holuri:

— Ai venit să ne iei totul! După ce l-ai alungat pe Mihai!

Nu mai aveam lacrimi pentru ea. M-am ținut tare pentru Rareș.

După aproape un an de procese, judecătorul a decis: Rareș avea dreptul la partea lui din casă ca moștenitor legal al tatălui absent.

Când am ieșit din tribunal, Rareș m-a îmbrățișat strâns:

— Mulțumesc că n-ai renunțat…

Am plâns amândoi în fața clădirii gri.

Acum locuim împreună în două camere mici din casa aceea veche. Viorica stă în cealaltă parte a casei și nu ne vorbește decât rareori — dar uneori îl privește pe Rareș cu dragoste și regret.

Mă întreb adesea: câte mame ca mine mai luptă singure pentru copiii lor? Cât de mult trebuie să suferim pentru ca cei dragi să aibă un viitor? Oare merită toate aceste răni nevindecate?