Casa pe care am construit-o pentru fiul meu — și cum a ajuns să nu mai fie a noastră

— Mamă, trebuie să vorbim.

Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, unde aburul de la ciorba de perișoare se ridica leneș spre tavan. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Îl priveam cum stătea în ușă, cu umerii aduși și ochii fugind spre podea. Irina, nora mea, stătea în spatele lui, cu brațele încrucișate și privirea rece. Simțeam că urmează ceva rău, ceva ce nu voiam să aud.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

— Irina crede că ar trebui să vindem casa. Să ne mutăm într-un apartament mai aproape de oraș. E prea departe de serviciile noastre, de grădinița lui Darius…

M-am sprijinit de masă, simțind cum mi se taie picioarele. Casa asta nu era doar niște cărămizi și mobilă. Era visul meu, munca mea de o viață. Am început să strâng bani pentru ea când Vlad avea doar cinci ani. Mergeam la două joburi, făceam curățenie la blocuri dimineața și vindeam flori în piață după-amiaza. Fiecare leu pus deoparte era pentru el, pentru ca într-o zi să nu fie nevoit să stea cu chirie sau să se umilească la bănci după credite.

Când a terminat facultatea și s-a însurat cu Irina, le-am dat cheia casei. Am renovat-o cu mâinile mele: am schimbat acoperișul, am vopsit pereții, am cumpărat mobilă nouă din banii strânși cu greu. Îmi amintesc cum am ales împreună perdelele din sufragerie și cum Vlad râdea când încercam să montez dulapul din dormitor.

— Mamă, nu e vorba că nu apreciem ce ai făcut… dar e greu să faci naveta zilnic. Și apartamentul acela e aproape de tot ce avem nevoie.

Irina a intervenit brusc:

— Nu putem trăi toată viața după planurile altora. Avem nevoie de spațiul nostru, de deciziile noastre.

Am simțit un nod în gât. „Planurile altora”… Dar eu nu făcusem totul pentru ei? Nu era casa asta visul unei mame pentru copilul ei?

— Vlad, tu chiar vrei asta? am întrebat încet.

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap afirmativ. M-am uitat la el și l-am văzut din nou copilul care venea plângând acasă când îl necăjeau colegii la școală. Acum era bărbat, tată, dar tot copilul meu rămânea.

— Dacă vindeți casa… ce se întâmplă cu toate amintirile noastre? Cu grădina unde ai plantat primul tău copac? Cu peretele pe care ți-am desenat înălțimea în fiecare an?

Irina a ridicat din umeri:

— Amintirile nu plătesc facturile și nici nu ne aduc mai aproape de serviciu.

M-am retras în camera mea și am plâns ca atunci când am rămas văduvă. M-am simțit trădată, inutilă. Toată viața mi-am sacrificat visele pentru ca Vlad să aibă tot ce-i trebuie. Acum simțeam că nu mai contez.

Au trecut zile în care abia ne-am vorbit. Vlad venea rar pe la mine, iar Irina nici atât. Într-o seară, l-am găsit pe Vlad pe bancă în fața casei, privind spre cer.

— Mamă… îmi pare rău că te doare atât de tare. Dar trebuie să înțelegi că viața noastră e aici și acum. Nu putem trăi doar din trecut.

— Și eu ce fac cu viitorul meu? am întrebat printre lacrimi. Dacă tot ce-am construit nu mai are valoare pentru voi?

A tăcut mult timp.

— Poate că ar trebui să-ți găsești și tu un vis nou, mamă…

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice palmă. Cum să-mi găsesc un vis nou când tot ce am avut a fost el?

Într-o zi au venit cu agentul imobiliar. Am privit cum străinii intrau prin camerele unde odinioară alergau Vlad și prietenii lui. Fiecare zâmbet al agentului era ca o rană proaspătă.

— E o casă luminoasă, spațioasă… perfectă pentru o familie tânără! spunea el entuziast.

Eu mă simțeam ca o umbră printre pereți goi.

Când au semnat actele și au plecat spre noul apartament din oraș, am rămas singură pe treptele casei care nu mai era a noastră. Am privit lung spre poarta pe care Vlad o deschidea alergând când era mic.

M-am întrebat: oare sacrificiul unei mame mai valorează ceva într-o lume în care copiii uită atât de repede? Sau poate greșeala mea a fost că am pus totul într-o casă și nu într-un viitor al meu?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut lăsa totul să plece atât de ușor?