Casa promisă și adevărul ascuns: Povestea unei familii destrămate

— Nu pot să cred, mamă! Cum adică divorțezi? Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătărie. Mirosul de cafea proaspătă nu mai avea nicio putere să mă liniștească. Mama, cu ochii roșii și obrajii trași, a oftat adânc, evitând să mă privească.

— Irina, nu mai pot. Am tăcut prea mult. Am așteptat să treacă nunta ta, să nu-ți stric bucuria. Dar nu mai pot trăi în minciună.

Cuvintele ei mi-au tăiat respirația. M-am uitat la verigheta de pe deget, la cutia cu daruri încă nedesfăcute din colțul sufrageriei. În mintea mea, totul era clar: după nuntă, eu și Vlad urma să ne mutăm în casa copilăriei mele, așa cum mama ne-a promis de atâtea ori. Discutasem luni întregi despre asta. Tata chiar făcuse reparații la acoperiș, iar mama ne arătase catalogul cu gresie nouă pentru baie.

— Și casa? am întrebat încet, cu vocea sugrumată.

Mama a lăsat capul în jos.

— Nu știu ce se va întâmpla cu casa. Poate va trebui să o vindem. Poate rămâne tata aici… Eu nu mai pot locui cu el.

Am simțit cum totul se prăbușește peste mine. Vlad a intrat în bucătărie, simțind tensiunea din aer.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama… divorțează, am spus printre dinți.

Vlad a rămas nemișcat. Știa cât de mult conta pentru mine casa aceea. Era locul unde am crescut, unde tata mă învățase să merg pe bicicletă și unde mama făcea cozonaci în fiecare Crăciun.

— Și noi? Unde o să stăm? a întrebat el, încercând să-și păstreze calmul.

Mama a început să plângă în hohote. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De ce nu ne-a spus nimic înainte? De ce a așteptat să treacă nunta? M-am simțit trădată nu doar ca fiică, ci ca om.

În zilele următoare, casa s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Tata venea târziu acasă și nu vorbea cu nimeni. Mama își făcea bagajele în liniște, iar eu mă simțeam prinsă la mijloc ca un copil care nu știe pe cine să aleagă.

Într-o seară, am încercat să vorbesc cu tata.

— Tata, ce se întâmplă? De ce nu ne-ați spus nimic?

El s-a uitat la mine cu ochii goi.

— N-am vrut să-ți stric nunta. Mama ta… are pe altcineva. Eu am aflat abia acum două luni.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mama? Pe altcineva? Nu-mi venea să cred. Am fugit la ea în cameră.

— E adevărat? am întrebat-o printre lacrimi.

Mama a dat din cap încet.

— Irina, nu e vina ta. Nici a lui tata. Pur și simplu… nu mai eram fericită de mult timp.

— Și casa? Ce facem cu casa?

— O vom vinde și împărțim banii. Nu avem altă soluție.

Am ieșit din cameră trântind ușa. Vlad m-a luat în brațe, dar nu puteam plânge. Eram prea furioasă.

În următoarele săptămâni, discuțiile despre casă au devenit tot mai tensionate. Tata voia să rămână acolo, mama insista că are dreptul la jumătate din bani. Eu și Vlad eram blocați: chiria în oraș era prea scumpă pentru noi, iar visul nostru de a avea un cămin s-a spulberat înainte să înceapă.

Prietenii mă întrebau la cafea:

— Ce faceți cu casa?

Nu știam ce să răspund. Mă simțeam rușinată că familia mea se destramă exact când ar fi trebuit să fiu cea mai fericită.

Într-o zi, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Îmi pare rău, Irina… Poate că am greșit că v-am promis casa înainte să fiu sigură ce vreau eu cu viața mea…

Am oftat adânc.

— Știi ce doare cel mai tare? Că nu ne-ai spus adevărul de la început. Că ai preferat să ne lași să visăm…

Mama m-a privit cu ochii plini de lacrimi.

— Uneori e mai ușor să minți decât să rănești pe cineva direct…

Adevărul e că nici eu nu știam ce e mai bine: să fi știut totul înainte de nuntă sau să fi trăit câteva luni cu iluzia unei familii unite?

Până la urmă, casa s-a vândut. Tata s-a mutat la sora lui în provincie, iar mama s-a mutat cu noul ei partener într-un apartament mic din oraș. Eu și Vlad am găsit o garsonieră modestă la marginea Bucureștiului. Nu era ceea ce visam, dar era începutul nostru.

Uneori mă gândesc dacă promisiunile părinților ar trebui luate mereu de bune sau dacă ar trebui să fim pregătiți pentru orice schimbare. Oare cât de mult ne definesc deciziile lor viețile noastre? Voi ce ați fi făcut în locul meu?