Casa visurilor mele sau trădarea din sânul familiei

— Nu pot să cred, Ana! Cum ai putut să faci asta? vocea mea tremura, iar degetele îmi strângeau nervos marginea mesei din sufrageria noii noastre case. Ana stătea în fața mea, cu ochii umezi, dar cu o privire încăpățânată. Mircea, soțul ei, se juca absent cu telefonul, evitând să mă privească. Radu, soțul meu, era roșu la față, gata să explodeze.

Totul a început cu un vis. Ani la rând am strâns bani, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenii. Am muncit peste program, am făcut economii la sânge, doar ca să avem, într-o zi, casa noastră. Când am găsit-o, o căsuță veche, dar cu grădină și pomi fructiferi la marginea orașului Pitești, am știut că e a noastră. Am renovat-o cu mâinile noastre, am pus fiecare cărămidă cu speranță și dragoste.

Ana era sora mea mai mică. Mereu am avut grijă de ea, mai ales după ce tata a murit și mama s-a închis în ea însăși. Am ajutat-o să intre la facultate, i-am dat bani când nu avea, am fost acolo la fiecare necaz. Când s-a măritat cu Mircea, un tip ambițios, dar mereu nemulțumit, am sperat că va fi fericită. Dar Mircea nu era niciodată mulțumit. Voia mereu mai mult, mai mare, mai scump.

Într-o seară, la o masă de familie, Ana a început să vorbească despre cât de greu le este să găsească o casă. Mircea făcea glume acide despre cât de norocoși suntem noi. Am simțit un fior rece pe șira spinării, dar am ignorat. „Sunt familia mea”, mi-am spus. „Nu ar face niciodată ceva rău.”

Apoi au început să vină des pe la noi. Ba să ajute la grădinărit, ba să stea cu copiii când noi eram la muncă. La început m-am bucurat. Dar apoi am observat că Ana făcea poze prin casă, iar Mircea punea întrebări ciudate despre acte, proprietate, ipotecă. Radu mi-a spus să fiu atentă, dar nu l-am ascultat.

Totul a explodat când am primit o scrisoare de la notar: cineva contesta dreptul nostru de proprietate asupra casei. Am crezut că e o greșeală. Dar când am văzut numele Anei și al lui Mircea pe hârtie, mi s-a făcut rău. Ei susțineau că le-am promis casa, că am semnat un act de donație în favoarea lor. Era un fals ordinar, dar semnătura mea părea autentică.

— Cum ai putut, Ana? am întrebat-o atunci, cu lacrimi în ochi.
Ea a ridicat din umeri, evitând să mă privească. — Mircea a zis că e dreptul nostru. Că tu ai deja totul și noi nu avem nimic. Că mama ar fi vrut să fim egale.

— Dar nu așa! Nu furând! Nu mințind!

Mircea a ridicat privirea, rece: — E doar o casă. Familia e mai importantă, nu?

Radu a izbucnit: — Dacă familia era importantă, nu făceați asta!

Au urmat luni de coșmar. Avocați, drumuri la tribunal, discuții cu notarul, cu vecinii care ne priveau suspicios. Mama s-a îmbolnăvit de supărare. Copiii mei au început să mă întrebe de ce nu mai vine mătușa Ana pe la noi. Eu nu mai dormeam nopțile, mă simțeam trădată, murdară, vinovată că nu am văzut semnele.

Într-o zi, Ana m-a sunat plângând. — Iartă-mă, te rog! Nu știu ce-a fost în capul meu. Mircea m-a convins că merităm mai mult. Dar nu pot să trăiesc cu asta.

Am tăcut mult timp la telefon. — Ana, nu pot să uit. Poate într-o zi o să pot ierta. Dar nu acum.

Procesul a durat aproape un an. Am câștigat, actul era falsificat grosolan, dar rana a rămas. Familia noastră s-a rupt. Mama nu mai vorbește cu Ana, eu nu mai pot avea încredere în nimeni. Radu încearcă să mă liniștească, dar îl văd cât e de obosit și dezamăgit.

Uneori mă plimb prin grădină și mă întreb: ce rost are să ai o casă frumoasă dacă nu ai liniște? Dacă oamenii pe care îi iubești cel mai mult sunt cei care te rănesc cel mai tare? Poate că familia nu e mereu cel mai important lucru. Sau poate că tocmai pentru că doare atât de tare, înseamnă că e…

Oare voi ați putea ierta o asemenea trădare? Ce ați face dacă propriul frate sau soră v-ar răni atât de adânc?