Casa visurilor noastre și prețul tăcerii

— Nu pot să cred, Vlad! Cum să plece în vacanță tocmai acum, când știau cât de mult ne dorim casa asta? Am simțit cum vocea mi se rupe, iar lacrimile îmi ardeau obrajii. Vlad stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ, strângându-și mâinile.

— Lidia, te rog… nu mai începe iar. Știi că nu vreau să mă cert cu ei.

— Dar nu e vorba de ceartă! E vorba de respect, Vlad! E vorba de copilul nostru care vine pe lume și de faptul că părinții tăi preferă să-și cheltuie banii pe croaziere și hoteluri de lux, în loc să ne ajute să avem un acoperiș al nostru. Cum poți să accepți asta?

Am simțit cum inima mi se strânge. Eram însărcinată în luna a șaptea, iar fiecare zi era o luptă cu grijile: chiria care creștea, salariile noastre care abia acopereau cheltuielile, visul unei camere pentru copilul nostru care părea tot mai îndepărtat. Și peste toate, tăcerea apăsătoare a socrilor mei, care trăiau într-o vilă cu patru etaje la marginea Bucureștiului și pentru care banii nu fuseseră niciodată o problemă.

— Lidia, știi că tata mereu a zis că fiecare trebuie să se descurce singur. Că el și mama au muncit pentru tot ce au.

— Vlad, nu suntem niște profitori! Nu cerem o avere, doar un împrumut sau măcar o garanție la bancă! Dar nu, ei preferă să ne vadă chinuindu-ne… De ce? Ce fel de părinți sunt ăștia?

Vlad a oftat adânc și s-a ridicat. S-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Te rog, nu te mai consuma. Nu vreau să te stresezi, nu e bine pentru bebe.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era furtună. M-am gândit la mama mea, la cât de mult s-a sacrificat pentru mine după ce tata a murit. La cât de greu i-a fost să mă crească singură, dar niciodată nu mi-a refuzat ceva important. Și acum, când aveam nevoie de sprijinul familiei lui Vlad, mă simțeam mai singură ca niciodată.

A doua zi am primit un mesaj de la soacra mea: „Draga mea, sper că vă descurcați cu pregătirile pentru bebe. Noi suntem în Santorini, e superb aici! Poate la vară veniți și voi cu cel mic.”

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Am aruncat telefonul pe canapea și am izbucnit:

— Uite! Uite cât de mult le pasă! Ne trimit poze din vacanță în timp ce noi ne rugăm de bancă pentru un credit!

Vlad a încercat să mă liniștească, dar nu mai puteam. M-am ridicat și am început să plâng în hohote.

— Nu mai vreau să-i văd! Nu vreau să le arăt copilul! Cum pot fi atât de reci?

În zilele următoare am refuzat orice contact cu ei. Nu le-am răspuns la mesaje, nu am vrut să le aud vocile la telefon. Vlad încerca să fie mediatorul între noi, dar era prins la mijloc ca într-o menghină. Îl vedeam cum se chinuie să împace pe toată lumea și mă durea că suferința lui era tot mai mare.

Într-o seară, după ce am adormit greu din cauza durerilor de spate și a gândurilor negre, Vlad s-a așezat lângă mine și mi-a spus încet:

— Lidia, mama vrea să vină să te vadă. Zice că îi e dor de tine și vrea să fie aproape când naști.

— Să stea acolo unde îi e bine! Nu are ce căuta aici dacă nu poate fi alături de noi când avem nevoie!

Vlad a tăcut. În ochii lui am văzut lacrimi pe care nu le lăsa să curgă. M-am simțit vinovată pentru durerea lui, dar nu puteam trece peste nedreptatea pe care o simțeam.

Au trecut două luni până când am născut-o pe Maria. A fost cea mai grea perioadă din viața mea: nopți nedormite, griji legate de bani, certuri cu Vlad din ce în ce mai dese. Mama mea venea zilnic să mă ajute cu fetița, iar Vlad muncea peste program ca să putem plăti chiria.

Într-o zi, când Maria avea trei săptămâni, Vlad a venit acasă cu ochii roșii.

— Tata a făcut infarct. E la spital.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Toată furia mea s-a transformat într-o clipită în teamă și regret. Am mers împreună la spital. L-am găsit pe socrul meu întins pe pat, palid și slăbit. Soacra mea plângea în tăcere lângă el.

— Lidia… îmi pare rău… poate n-am fost părinții de care aveați nevoie… dar ne-am temut că dacă vă ajutăm prea mult, o să vă pierdeți curajul…

Am simțit un nod în gât. M-am apropiat de el și i-am luat mâna.

— Nu voiam decât să fim o familie… Să simt că putem conta unii pe alții…

A plâns atunci pentru prima dată în fața mea. Și eu am plâns. Am plâns pentru toate cuvintele nespuse și pentru toate momentele pierdute din orgoliu sau frică.

După externare, socrii mei au venit la noi acasă cu un plic gros: „Pentru casa voastră”, a spus soacra mea cu voce tremurată. Am refuzat inițial, dar Vlad m-a privit cu ochii umezi:

— Lidia, hai să încercăm din nou… Poate putem fi o familie adevărată…

Acum stau lângă Maria și mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza orgoliului sau a banilor? Oare câți copii cresc fără bunici doar pentru că adulții nu știu să ceară sau să ofere ajutor la timp? Voi ce ați face în locul meu?