Căsătoria din obligație: Povestea mea cu Eva și prețul alegerilor forțate

— Nu pot să cred că am ajuns aici, am murmurat, privind pe fereastra bucătăriei aburite, în timp ce Eva își freca mâinile nervos pe lângă chiuvetă. Era a treia oară în acea săptămână când ne certam pe același subiect: cine trebuia să meargă la părinții mei cu vestea.

— Vlad, nu mai am răbdare! Dacă nu le spui tu, o să le spun eu, și atunci să vezi scandal, a izbucnit Eva, cu vocea tremurândă.

Am oftat adânc. Nu era niciun secret că niciunul dintre noi nu-și dorea cu adevărat să fie aici, în această bucătărie mică din apartamentul părinților mei din Ploiești. Ne cunoscuserăm la ziua lui Radu, un prieten comun. O seară banală, câteva pahare de vin, o conversație despre filmele lui Nae Caranfil și, fără să ne dăm seama, ne treziserăm împreună. După câteva întâlniri stângace, drumurile noastre s-au despărțit firesc. Dar viața avea alte planuri.

Când Eva m-a sunat după trei luni, vocea ei era rece și distantă:

— Vlad, trebuie să vorbim. Sunt însărcinată.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu eram pregătit nici pentru un copil, nici pentru o relație serioasă. Iar Eva… Eva era doar o cunoștință cu care împărțisem câteva seri plăcute. Dar părinții mei au reacționat ca niște români autentici: „Nu se poate! Ce-o să zică lumea? Trebuie să vă căsătoriți!”

Mama a început să plângă, tata a trântit ușa și a ieșit pe balcon să fumeze. Părinții Evei au venit la noi acasă și au stat la masă ca la o negociere de afaceri. „Copilul trebuie să crească într-o familie adevărată”, a spus mama Evei, privindu-mă fix.

Nici eu, nici Eva nu am protestat prea mult. Eram prea tineri, prea speriați și prea prinși în plasa așteptărilor celorlalți. Am făcut nunta la Casa de Cultură din cartier, cu sarmale reci și rude care ne felicitau fără convingere.

Primele luni au fost un coșmar tăcut. Eva era mereu obosită și iritată. Eu mă refugiam la muncă sau la bere cu băieții. Ne evitam privirile și vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, ecografii, lista de cumpărături.

Într-o seară, după ce s-a născut Mara, fetița noastră, am găsit-o pe Eva plângând în baie.

— Nu pot să fac asta singură… Nu pot să fiu mamă așa… Nu știu dacă te iubesc sau dacă mă urăsc că am ajuns aici.

M-am așezat lângă ea pe gresia rece și am simțit pentru prima dată cât de singuri eram amândoi. Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Vlad, nu vreau să trăiesc o minciună toată viața. Nici pentru mine, nici pentru Mara.

Am tăcut. Avea dreptate. Dar ce puteam face? Să divorțăm? Să ne creștem copilul separat? În România, lumea încă judecă mamele singure și tații care „își lasă familia”.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare și certuri mocnite. Părinții mei veneau des „să ne ajute”, dar mai mult ne criticau: „Nu știți să țineți casa”, „Copilul plânge prea mult”, „Eva nu gătește ca lumea”.

Într-o zi, tata m-a tras deoparte:

— Vlad, ai făcut ce trebuia ca bărbat. Acum ține-ți familia unită! Nu vreau să aud de divorțuri în casa asta!

Dar eu simțeam că mă sufoc. M-am trezit într-o dimineață privind-o pe Eva cum doarme lângă Mara și m-am întrebat: oare chiar merităm toți trei viața asta? Oare nu ar fi mai bine să fim sinceri?

Am început să vorbesc cu Eva despre posibilitatea separării. La început a fost furioasă:

— Vrei să mă faci de râs? Să fiu „femeia aia” care nu a fost în stare să-și țină bărbatul?

Dar apoi a izbucnit în lacrimi:

— Poate că e mai bine așa… Poate că Mara merită părinți fericiți separat decât doi străini sub același acoperiș.

Am decis împreună să ne despărțim civilizat. A fost greu — pentru noi, pentru Mara, pentru părinți. Mama mea nu mi-a vorbit două luni. Tata m-a privit ca pe un trădător. Părinții Evei au refuzat să mă mai primească în casă.

Dar încet-încet am început să respirăm din nou. Am descoperit că putem fi părinți buni chiar dacă nu suntem soț și soție. Am început să vorbim deschis despre sentimentele noastre și despre greșelile făcute.

Acum, când privesc înapoi la acei ani pierduți între compromisuri și frică de gura lumii, mă întreb: câți dintre noi trăim vieți dictate de alții? Câți alegem calea cea mai ușoară doar pentru că ni se pare că nu avem alternativă?

Poate că nu am avut curajul să lupt pentru fericirea mea atunci. Dar azi știu că sinceritatea doare mai puțin decât minciuna trăită zi de zi.

Oare câți dintre voi ați ales vreodată între ce vrea inima voastră și ce vrea familia sau societatea? Ce ați face dacă ați putea da timpul înapoi?