Către toți bărbații care și-au pierdut dragostea față de soțiile lor

Bogdan stătea la marginea barului, rotind gheața în paharul aproape gol, privirea lui nefiind concentrată pe nimic anume. În fața lui, Andrei vorbea despre ultima sa excursie la golf, dar mintea lui Bogdan era la kilometri distanță, prinsă într-un cerc vicios de nemulțumire și regret.

„Știi, Elisabeta pur și simplu nu înțelege,” a intervenit în cele din urmă Bogdan, întrerupându-l pe Andrei în mijlocul propoziției. „E mereu pe capul meu că petrec prea mult timp cu băieții sau că ar trebui să fiu mai implicat cu copiii. E ca și cum s-ar aștepta să fiu un fel de supererou.”

Andrei dădu din cap, sorbind din băutura sa. „Spune-mi despre asta. Maria era atât de distractivă, atât de lipsită de griji. Acum, tot ce face este să se plângă că nu mai facem nimic interesant. Adică, ce se așteaptă? Nu mai avem douăzeci de ani.”

Conversația a degenerat de acolo, cu Ovidiu alăturându-se pentru a se lamenta despre comentariile recente ale Barbarei privind creșterea în greutate. Era o scenă familiară, una care se desfășura în fiecare vineri seara, pe măsură ce bărbații căutau refugiu în compania celuilalt, departe de tirania percepută a căminelor lor conjugale.

Dar pe măsură ce noaptea înainta și barul începea să se golească, un tăcere grea s-a așezat peste grup. Ovidiu a fost cel care a rupt-o, vocea lui abia peste un șoaptă. „Vă întrebați vreodată dacă noi suntem problema?”

Bogdan și Andrei l-au privit, întrebarea atârnând în aer ca o ceață densă. Era un gând care îi trecuse prin minte lui Bogdan de mai multe ori decât îi plăcea să admită, dar recunoașterea acestuia se simțea ca deschiderea cutiei Pandorei.

Drumul spre casă a fost unul tăcut, fiecare bărbat pierdut în propriile gânduri. Bogdan nu putea scăpa de întrebarea lui Ovidiu, și pe măsură ce stătea în pat lângă Elisabeta, care deja adormise, nu putea să nu observe distanța dintre ei. Era mai mult decât doar spațiul fizic; era un abis de cuvinte nespuse și afecțiune neglijată.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar modelul a continuat. Plângerile de vineri seara, drumurile tăcute spre casă, prăpastia de netrecut între soț și soție. Bogdan putea vedea durerea din ochii Elisabetei, modul în care părea să se micșoreze puțin mai mult în fiecare zi, dar nu știa cum să acopere prăpastia, cum să înceapă conversația.

Și apoi, într-o zi, Elisabeta a plecat. A lăsat un bilet pe blatul din bucătărie, simplu și lipsit de orice vină. „Nu mai pot face asta,” scria ea. „Sper să găsești ceea ce cauți.”

Bogdan a stat la masa din bucătărie ore în șir, cu biletul în mâini, greutatea neglijenței sale apăsându-l. Întotdeauna crezuse că va fi timp să repare lucrurile, să reînvie dragostea pe care o împărtășeau cândva. Dar pe măsură ce tăcerea casei îl învăluia, și-a dat seama de adevăr.

Era prea târziu.

Povestea lui Bogdan, Andrei și Ovidiu este un avertisment, un memento că neglijența și luarea partenerului de-a gata pot duce la consecințe ireversibile. Dragostea, odată pierdută, nu se găsește ușor din nou.