Cealaltă față a oglinzii: Povestea unei soacre pe care n-am cunoscut-o niciodată cu adevărat

— Nu știu de ce te-ai mai obosit să vii, Irina. Oricum nu mă asculți niciodată, mi-a spus Lidia, cu vocea ei aspră, în timp ce își strângea halatul vechi pe lângă trupul subțire. Era prima zi după înmormântarea lui Sorin, soțul meu, iar casa mirosea a lumânări stinse și a ceai rece. Mă simțeam ca un intrus în propria familie, cu inima frântă și cuvintele blocate undeva între gât și piept.

Nu știam cum să reacționez. Toată viața mea de adult am simțit că Lidia mă privește ca pe o străină, că nu sunt niciodată suficient de bună pentru fiul ei. Îmi aminteam fiecare privire tăioasă la mesele de Crăciun, fiecare remarcă subtilă despre felul în care gătesc sau cresc copiii. Dar acum, când o vedeam atât de micșorată de durere, nu mai simțeam furie. Simțeam doar o compasiune ciudată, amestecată cu vinovăție.

— Lidia, am venit pentru că… pentru că și eu l-am pierdut pe Sorin. Și pentru că știu că ești singură acum, am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

Ea m-a privit lung, cu ochii roșii și obosiți. — Tu nu știi nimic despre singurătate, Irina. Nici despre Sorin. Nici despre mine.

A fost prima dată când am simțit că între noi s-a deschis o ușă mică. Am inspirat adânc și am decis să nu fug de conversație, așa cum făcusem mereu.

— Atunci spune-mi. Spune-mi ce nu știu.

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului. M-am așezat lângă ea, fără să spun nimic. În camera aceea mică, cu tapetul scorojit și fotografiile vechi pe pereți, timpul părea să stea pe loc.

— Sorin n-a fost niciodată ușor de iubit, Irina. Știi asta mai bine ca oricine. Dar tu nu știi ce copil a fost… și ce tată a avut. Eu am încercat să-l protejez, dar cred că n-am făcut decât să-l rănesc mai tare.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Sorin nu vorbea niciodată despre copilăria lui. Spunea doar că „acasă” era un loc unde nu vrei să te întorci.

— Tatăl lui era un om greu, a continuat Lidia cu voce joasă. Bea mult. Și când bea… nu mai era tatăl lui Sorin. Era un străin care țipa și lovea. Eu eram prea speriată ca să-l apăr pe Sorin. Îmi pare rău pentru asta în fiecare zi.

Am rămas fără cuvinte. Îmi venea să plâng pentru copilul care fusese soțul meu și pentru femeia care nu putuse să-l salveze.

— De-asta ai fost mereu atât de dură cu mine? Pentru că ai vrut să-l protejezi?

Lidia a zâmbit amar. — Poate că da. Poate că am vrut să mă asigur că nu-l rănești și tu. Sau poate că pur și simplu nu știu să iubesc altfel. Am crescut într-o lume unde femeile trebuie să fie tari ca piatra, altfel se sfărâmă.

Am simțit cum zidurile dintre noi încep să se crape. Pentru prima dată, vedeam dincolo de masca ei rece — vedeam o femeie rănită, plină de regrete și frici.

— Știi… Sorin mi-a spus odată că nu vrea să devină ca tatăl lui, i-am mărturisit încet. Câteodată mă temeam că o să repete greșelile trecutului.

Lidia a dat din cap încet. — Și eu m-am temut mereu de asta. De-asta am fost atât de prezentă în viața voastră… Poate prea prezentă.

Am zâmbit trist. — Poate că n-am fost nici eu destul de deschisă cu tine. Mereu am simțit că trebuie să mă apăr.

A urmat o tăcere grea, dar nu mai era apăsătoare ca înainte. Era o tăcere plină de înțelegere.

— Irina, dacă aș putea da timpul înapoi… poate că aș fi făcut lucrurile altfel. Dar acum e prea târziu pentru Sorin. Nu vreau să fie prea târziu și pentru noi.

M-am ridicat și am luat-o în brațe pentru prima dată în toți acești ani. Am simțit cum plânge în hohote pe umărul meu și mi-am dat seama cât de mult ne-a costat lipsa de comunicare — pe mine, pe ea, pe Sorin.

În zilele care au urmat, am început să vorbim mai deschis ca niciodată. Am aflat povești despre copilul Sorin, despre visele lui frânte și despre speranțele Lidiei pentru el. Am început să gătim împreună, să râdem timid la glume vechi și să ne plângem una alteia dorul de el.

Copiii mei au observat schimbarea și au întrebat într-o seară: — Mami, de ce e bunica mai blândă acum?

Le-am zâmbit și le-am spus: — Pentru că uneori trebuie să pierzi ceva ca să înveți să iubești altfel.

Acum mă uit la Lidia și văd nu doar soacra mea dificilă, ci o femeie care a supraviețuit unei vieți grele și care încearcă să repare ce se mai poate repara.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc ani întregi cu ziduri între ele doar pentru că nimeni nu are curajul să spună adevărul? Oare cât de mult ne-ar schimba viața dacă am avea puterea să ascultăm cu adevărat?