Cheile Fericirii Noastre

— Ce caută mama ta în bucătărie la ora asta? am întrebat-o pe Ana, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura de nervi.

Era sâmbătă dimineața, iar eu tocmai coborâsem din dormitor, visând la o cafea liniștită. În loc de liniște, am găsit-o pe doamna Stancu, mama Anei, cotrobăind prin dulapuri, cu o pungă de făină în mână. Mi-a zâmbit larg, ca și cum ar fi fost la ea acasă.

— Am venit să fac niște cozonaci pentru Paște, dragul meu! Să nu te superi, am cheile de la Ana, mi-a spus ea cu o naturalețe care m-a lăsat fără replică.

M-am uitat la Ana, care stătea în capătul holului, cu ochii în pământ. Am simțit cum mă cuprinde o furie mocnită. Nu era prima dată când părinții ei se comportau ca și cum ar fi fost casa lor, dar acum era prea mult. Eu muncisem ani de zile în IT, făcând ore suplimentare, sacrificând vacanțe și ieșiri cu prietenii ca să putem cumpăra această casă. Era visul nostru — sau cel puțin așa credeam.

După ce socrii au plecat, am tras-o pe Ana deoparte.

— De ce le-ai dat cheile fără să mă întrebi?

A oftat adânc.

— Sunt părinții mei, Vlad. Au vrut doar să ne ajute. Știi cât țin la mine…

— Nu e vorba despre ajutor! E vorba că nu mai avem intimitate! Nu pot să cobor în chiloți în propria casă fără să risc să dau nas în nas cu mama ta!

Ana a început să plângă. M-am simțit vinovat, dar și neputincios. Între noi s-a așternut o tăcere grea zile întregi. Încercam să mă concentrez la muncă, dar gândul că oricând cineva poate intra peste noi mă rodea.

Într-o seară, când m-am întors acasă mai devreme, i-am găsit pe socrii mei în sufragerie. Se uitau la televizor și mâncau floricele. Ana nu era acasă. M-am blocat în ușă.

— Vlad, dragule! Vino să vezi ce serial interesant e la TVR 2! a strigat domnul Stancu.

Am simțit că explodez. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe Ana.

— Ori le iei cheile, ori… nu știu ce fac!

A doua zi am avut o discuție aprinsă. Ana era prinsă între mine și părinții ei. Mi-a spus că nu vrea să-i rănească, că îi e teamă să le spună adevărul — că nu vrem să mai intre neanunțați. Am încercat să-i explic că nu e normal ce se întâmplă.

— Vlad, tu nu înțelegi… Ei au fost mereu lângă mine. M-au protejat de tot răul din lume. Dacă le spun că nu mai au voie să vină când vor, o să creadă că nu-i mai iubesc!

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Eu nu contez?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru această casă. La cât de mult îmi doream un loc doar al nostru, unde să ne putem construi amintirile fără ca cineva să ne invadeze spațiul.

În weekendul următor, am plecat singur la munte. Aveam nevoie de aer. Pe drum am primit un mesaj de la Ana: „Te rog să vii acasă. Trebuie să vorbim.”

Când am intrat pe ușă, Ana stătea la masă cu ochii roșii de plâns.

— Le-am spus… Le-am cerut cheile înapoi. Mama a început să plângă și mi-a zis că nu mai vrea să audă de mine. Tata a zis că te-ai schimbat de când ai luat casa asta…

Am luat-o în brațe. Știam cât de greu îi fusese.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… Dar trebuia să punem niște limite.

Au urmat luni dificile. Relația cu socrii s-a răcit brusc. Ana era tristă și se simțea vinovată. Eu încercam să o susțin, dar simțeam că între noi s-a creat o fisură adâncă.

Într-o seară, după ce ne-am certat din nou din cauza părinților ei, Ana mi-a spus:

— Poate că nu meritam casa asta… Poate că nu meritam nici fericirea asta…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. O iubeam enorm și totuși nu reușeam să găsim echilibrul între familia ei și familia noastră.

Au trecut doi ani de atunci. Socrii încă ne evită, iar Ana încă poartă povara acelei decizii. Casa noastră e liniștită acum, dar uneori liniștea doare mai tare decât orice ceartă.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea noastră? Unde se termină datoria față de părinți și începe datoria față de noi înșine? Poate cineva să fie cu adevărat fericit când trebuie să aleagă între două iubiri?