Cinci ani am fost stâlpul casei noastre. Azi, pentru prima dată, i-am cerut lui Radu ajutor financiar. Ce am văzut în ochii lui m-a sfâșiat.

— Radu, trebuie să vorbim. Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam la masa din bucătărie, cu facturile împrăștiate în fața mea, încercând să-mi găsesc curajul. El tocmai intrase pe ușă, obosit după o zi lungă de stat acasă, cu ochii pierduți în ecranul telefonului.

— Ce s-a întâmplat, Maria? a întrebat el fără să ridice privirea.

Am inspirat adânc. De cinci ani, eu am fost cea care a adus banii în casă. Eu am plătit chiria, lumina, mâncarea, totul. Radu nu și-a găsit niciodată un loc de muncă stabil după ce fabrica la care lucra s-a închis. La început am crezut că e doar o perioadă grea. Îl încurajam: „Lasă, dragule, o să fie bine. O să găsești ceva.” Dar lunile s-au transformat în ani și eu am devenit stâlpul casei noastre.

— Nu mai pot, Radu. Nu mai fac față singură. Azi nu am avut bani să plătesc întreținerea. Am nevoie de ajutorul tău. Te rog…

A ridicat ochii spre mine pentru prima dată și am văzut ceva acolo ce nu mai văzusem niciodată: rușine amestecată cu furie. S-a ridicat brusc de pe scaun și a început să se plimbe prin bucătărie.

— Și ce vrei să fac? Să mă duc să mă umilesc pe la uși? Să mă angajez la supermarket pe două mii de lei?

— Vreau doar să simt că nu sunt singură în toată povara asta! am izbucnit eu, lacrimile curgându-mi pe obraji.

A tăcut. Pentru prima dată în cinci ani, liniștea dintre noi era apăsătoare ca o piatră pe pieptul meu. M-am gândit la toate momentele când mi-am spus că dragostea noastră e mai presus de bani, că suntem o echipă. Dar azi nu mai simțeam asta.

Mama mi-a spus mereu: „Maria, ai grijă cu cine îți legi viața. Bărbatul trebuie să fie sprijinul femeii.” Eu n-am ascultat-o. L-am iubit pe Radu pentru blândețea lui, pentru felul în care mă făcea să râd când totul părea pierdut. Dar blândețea nu plătește facturile.

— Maria, nu e atât de simplu… Nu știi cum e să te simți inutil, să nu te vrea nimeni la muncă…

— Și eu cum crezi că mă simt? Să trag singură pentru doi? Să mă trezesc dimineața cu stomacul strâns de griji?

A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi. Nu voiam mângâieri, voiam soluții.

— Mâine mă duc la Marian, poate are ceva de lucru pentru mine la firmă… a spus el într-un final, cu voce stinsă.

Nu l-am crezut. Marian îi mai propusese și înainte ceva de lucru și mereu găsise scuze: ba că nu-i convine programul, ba că salariul e prea mic.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu cumva iubirea mea a fost doar o iluzie frumoasă care acum se destramă sub greutatea realității.

A doua zi dimineață, Radu s-a îmbrăcat grăbit și a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în apartamentul nostru mic, cu pereții care păreau mai reci ca niciodată. Am sunat-o pe mama.

— Mamă… cred că nu mai pot…

Ea a oftat la capătul firului:

— Maria, tu știi cel mai bine ce poți duce. Dar să nu uiți: sacrificiul nu trebuie să fie doar într-o parte.

Seara, Radu s-a întors cu o pungă de cumpărături și cu un zâmbet forțat.

— Am vorbit cu Marian. De luni mă duc la muncă la depozit. Nu e mult, dar…

Nu știam dacă să-l cred sau nu. În ochii lui vedeam aceeași rușine și aceeași teamă că poate n-o să fie niciodată suficient pentru mine.

Au trecut câteva zile și l-am văzut schimbat: se trezea devreme, era mai tăcut, dar parcă mai prezent lângă mine. Totuși, între noi rămânea o prăpastie adâncă — resentimentele mele pentru anii pierduți și nesiguranța lui că va putea vreodată să repare ce s-a rupt.

Într-o seară, după ce ne-am așezat la masă, i-am spus:

— Radu… crezi că dragostea noastră mai are vreo șansă?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Dar vreau să încercăm.

M-am uitat la el și am simțit că încă îl iubesc, dar altfel — cu teamă, cu rezerve, cu cicatrici pe suflet.

Poate că uneori dragostea nu moare brusc, ci se stinge încet sub povara așteptărilor neîmplinite și a promisiunilor încălcate.

Mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Cât putem duce până când sacrificiul devine povară și iubirea — doar o amintire?