Cinci ani de încercări neașteptate: Povestea mea cu soacra nurorii mele

— Mamă, te rog, nu mă refuza, e singura mea soluție! vocea lui Vlad răsuna în telefon, încărcată de o disperare pe care nu i-o mai auzisem niciodată. Era început de martie, iar afară ningea mocnit, ca și cum iarna nu voia să plece. Mă uitam la ceas, era aproape miezul nopții. De obicei, la ora asta, casa era liniștită, dar acum, liniștea era spartă de cuvintele fiului meu.

— Vlad, nu înțeleg… Ce s-a întâmplat cu Ana? întreb, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Ana trebuie să plece urgent înapoi la New York, mama ei a rămas singură aici, la Bacău. Nu are pe nimeni. Te rog, măcar pentru câteva luni, până găsim o soluție…

Am simțit cum inima mi se strânge. Îmi iubeam nora, chiar dacă nu apucasem să o cunosc prea bine. Când s-au căsătorit, Ana nu a putut veni la nuntă, dar ne-a trimis un cadou generos și o scrisoare caldă. Am simțit mereu că e o femeie bună, dar viața lor era mereu pe fugă, între două continente. După ce m-am pensionat, timpul părea că se dilată, iar singurătatea mă apăsa. Acceptasem cu drag să am grijă de nepotul meu, Radu, când era nevoie. Dar să am grijă de mama Anei? Era altceva.

— Bine, Vlad, o să încerc, am spus, fără să știu ce mă așteaptă.

A doua zi, la ora prânzului, am auzit soneria. În prag stătea o femeie micuță, cu părul alb, strâns într-un coc, și ochii albaștri, triști. — Sunt Maria, mama Anei, a spus încet. Avea două valize și o privire pierdută. Am invitat-o înăuntru, încercând să par calmă, deși în stomac simțeam un nod.

Primele zile au trecut greu. Maria era tăcută, abia răspundea la întrebări. Mânca puțin, se plimba prin casă ca o umbră. Încercam să o fac să se simtă binevenită, dar simțeam că nu reușesc. Într-o seară, am găsit-o plângând în bucătărie, cu poza Anei în mână.

— Mi-e dor de fata mea… Nu știu ce caut aici, a șoptit ea.

Am simțit o durere în piept. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână. — Știu că nu e ușor, Maria. Dar suntem familie acum. O să ne descurcăm împreună.

Așa au început cei mai grei cinci ani din viața mea. Maria avea probleme de sănătate: diabet, tensiune, și, pe deasupra, o depresie adâncă. Zilele mele s-au transformat într-o rutină de medicamente, programări la doctor, cumpărături, gătit și încercări disperate de a o face să zâmbească. Vlad și Ana sunau rar, mereu pe fugă, mereu cu promisiunea că „vor găsi o soluție curând”.

Într-o zi, după o vizită la spital, Maria a făcut o criză de nervi. — Nu vreau să mai trăiesc așa! Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni! a strigat, aruncând cu o cană în perete. Am rămas împietrită. Nu știam ce să spun. Am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Că nu mai am putere să fiu stâlpul tuturor.

Seara, după ce s-a liniștit, am încercat să vorbesc cu Vlad. — Mamă, știu că e greu, dar nu avem pe nimeni altcineva. Ana nu poate veni, serviciul ei e tot ce avem. Te rog, mai ai răbdare…

Am început să mă simt invizibilă. Prietenii mei mă evitau, nu mai aveam timp de nimic. Vecinii șușoteau că „am luat-o pe bătrâna aia ca să nu stea singură”. Mă simțeam judecată, neînțeleasă. Într-o zi, am izbucnit în fața Mariei:

— Știi, și eu am nevoie de cineva! Și eu mă simt singură! Nu doar tu suferi!

Maria s-a uitat la mine lung, apoi a început să plângă. Pentru prima dată, am plâns și eu cu ea. Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Am început să vorbim mai mult, să ne povestim viețile, să râdem uneori. Dar greutățile nu au dispărut. Maria s-a îmbolnăvit tot mai des, iar eu am început să mă simt tot mai obosită. Într-o noapte, am avut un atac de panică. M-am trezit plângând, cu gândul că nu mai pot continua.

Am încercat să le spun copiilor că nu mai rezist. Ana a plâns la telefon, Vlad a tăcut. — Mamă, dacă nu tu, atunci cine? a întrebat el, iar eu nu am știut ce să răspund.

Au trecut cinci ani. Maria a murit acum două luni, liniștită, în somn. Casa e din nou goală. Vlad și Ana au venit la înmormântare, au stat două zile, apoi au plecat. Nepotul meu, Radu, a crescut, nu mă mai caută ca înainte. Mă uit la pozele cu Maria și mă întreb dacă am făcut destul, dacă am fost o ființă bună sau doar o victimă a circumstanțelor.

Uneori, mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să ne sacrificăm viața pentru alții, fără să știm dacă cineva va face la fel pentru noi? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut puterea să mergeți mai departe?