Cinci ani de tăcere: Cum soacra mea a încercat să-mi destrame căsnicia

— Irina, nu te supăra, dar cred că ar trebui să lași locul liber pentru Ana. Ilinca are nevoie de mama și tata împreună. Vocea Marianei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar Radu privea în gol, incapabil să mă apere sau să-i răspundă mamei lui.

Așa începea fiecare duminică de aproape cinci ani. De când m-am căsătorit cu Radu, am simțit mereu privirea grea a Marianei asupra mea. Pentru ea, Ana era singura femeie potrivită pentru fiul ei. Eu eram doar „fata aceea”, cea care a venit prea repede după divorț, cea care nu avea niciun drept la Ilinca sau la inima lui Radu.

Prima dată când am întâlnit-o pe Ana a fost la serbarea de Crăciun a Ilincăi. Era frumoasă, sigură pe ea și părea că nu-i pasă de prezența mea. Mariana îi făcea semne discrete să se apropie de noi, iar eu mă simțeam ca un intrus în propria viață. După spectacol, Mariana a venit la mine și mi-a spus pe un ton rece:

— Irina, sper că nu te superi dacă facem o poză doar cu familia adevărată.

Am zâmbit forțat și am făcut un pas în spate. Radu a vrut să protesteze, dar Mariana i-a aruncat o privire tăioasă. În acea seară am plâns în baie, fără ca Radu să știe.

Anii au trecut și nimic nu s-a schimbat. Mariana organiza întâlniri „întâmplătoare” între Radu și Ana, sub pretextul că Ilinca are nevoie de amândoi la diverse evenimente: serbări, zile de naștere, chiar și la doctor. Eu eram mereu invitată să stau „în spate”, să nu deranjez echilibrul fragil al familiei lor.

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui Radu. Era de la Mariana: „Ana vine mâine la noi cu Ilinca. Poate ar fi bine ca Irina să nu fie acasă.” M-am simțit trădată și am izbucnit:

— Radu, cât timp o să mai acceptăm asta? Eu nu mai pot! Simt că trăiesc în umbra Anei și că niciodată nu voi fi parte din familia ta!

Radu s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Știu… dar e mama… Nu vreau să o supăr mai mult decât e deja.

— Dar pe mine mă doare! Eu nu contez?

Tensiunea a crescut între noi. Începusem să ne certăm din ce în ce mai des. Mă simțeam singură și neînțeleasă. Prietenele mele îmi spuneau să plec, că merit mai mult. Dar îl iubeam pe Radu și o iubeam pe Ilinca ca pe copilul meu.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Mariana a venit la noi fără să anunțe. Avea ochii roșii și tremura din tot corpul.

— Trebuie să vorbim! a spus ea apăsat.

Am stat toți trei la masă. Mariana a început să plângă:

— Am greșit… Am încercat să vă despart pentru că mi-era dor de vremurile când eram toți împreună. Dar azi Ilinca mi-a spus ceva care m-a făcut să mă rușinez: „Buni, dacă tu o faci pe Irina să plece, eu nu mai vin la tine!” Nu vreau să-mi pierd nepoata… Și nici pe voi.

A fost pentru prima dată când am văzut-o pe Mariana atât de vulnerabilă. Am plâns toate trei – eu, Mariana și Ilinca (care asculta de după ușă). Radu ne-a îmbrățișat pe toate.

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Mariana a început să mă invite la cafea, să mă întrebe despre copilăria mea și chiar să mă ajute cu treburile casei. Ana a rămas prezentă în viața Ilincăi, dar fără tensiunea de altădată.

Totuși, uneori mă întreb: cât de mult poate răni dorința unui părinte de a-și vedea copilul fericit? Și câte sacrificii suntem dispuși să facem pentru liniștea unei familii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?