Cinci ani de tăcere: Datoria care mi-a sfâșiat familia

— Irina, nu mai pot să tac! Trebuie să vorbim despre bani!
Vocea mamei mele răsună ascuțit în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecă cu tensiunea din aer. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar Vlad, soțul meu, se preface că citește știrile pe telefon. Tata privește pe geam, ca și cum ar putea fugi din apartamentul nostru de la etajul patru.

— Mamă, te rog… nu acum, îi șoptesc, dar știu că e inutil. De cinci ani, de când Vlad a împrumutat părinților lui 20.000 de euro ca să-și salveze casa de la executare, subiectul acesta plutește între noi ca un nor negru. La început am crezut că e un gest firesc — familie suntem, ne ajutăm. Dar timpul a trecut, banii nu s-au mai întors, iar mama a început să numere fiecare leu cheltuit pe chirie și facturi.

— Nu acum? Când? Când o să ajungeți voi doi să nu mai aveți nici pentru pâine? Irina, tu nu vezi că vă folosește? Părinții lui Vlad trăiesc bine-mersi la țară, și voi vă chinuiți aici!

Vlad ridică privirea. Ochii lui albaștri, altădată blânzi, sunt acum reci ca gheața.

— Nu e treaba ta, doamnă Maria. Sunt părinții mei. Dacă nu pot să-i ajut eu, atunci cine?

Mama oftează teatral și se ridică de la masă. Tata se preface că nu aude nimic. Eu simt cum mă sufoc între două lumi: una a datoriei față de părinții mei, care au muncit toată viața în fabrică pentru ca eu să ajung cineva; alta a loialității față de Vlad, omul cu care am ales să-mi împart viața.

Seara târziu, când liniștea se așterne peste oraș, îl găsesc pe Vlad pe balcon. Fumează nervos.

— De ce nu le spui adevărul? mă întreabă fără să mă privească.

— Ce adevăr?

— Că nu vreau banii înapoi. Că pentru mine contează mai mult liniștea decât orice sumă.

— Dar nu sunt doar banii tăi! Sunt și ai mei! Și ai noștri… Și ai copilului nostru care vine pe lume peste două luni! Vlad, nu vezi că ne certăm din cauza asta în fiecare zi?

El aruncă țigara peste balustradă și oftează.

— Irina… dacă le cerem banii înapoi, îi umilim. Tata abia a trecut peste infarct. Mama ta nu înțelege că la țară nu e ca aici. Ei n-au de unde să dea atâția bani odată.

— Dar nici noi nu avem! Amânăm totul: vacanțe, reparații la mașină… Și tu știi cât mă costă să mă prefac că totul e bine când mama mă întreabă dacă am primit ceva?

Vlad tace. Îl simt departe. În noaptea aceea adorm plângând în pernă, cu mâna pe burtica ce începe să se rotunjească.

A doua zi primesc un mesaj de la mama: „Nu uita să discuți cu Vlad despre bani. Nu te lăsa!”

Îmi vine să urlu. Să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște și unde nimeni nu-mi cere să aleg între cei pe care îi iubesc cel mai mult.

În weekend mergem la părinții lui Vlad la țară. Casa lor e mică, dar curată. Soacra mea, Elena, ne întâmpină cu plăcinte calde și zâmbetul ei obosit.

— Mamă, tată… trebuie să vorbim ceva serios, începe Vlad.

Simt cum mi se strânge stomacul. Mâinile mi se umezesc.

— Despre ce e vorba? întreabă socrul meu, Ion, privind suspicios.

— Despre bani… despre cei 20.000 de euro pe care vi i-am dat acum cinci ani.

Elena își duce mâna la gură. Ion se încruntă.

— Vlad… noi ți-am spus că o să-ți dăm înapoi când putem. Dar uite-te la noi! Abia ne descurcăm cu pensia asta amărâtă…

— Știu… dar Irina e însărcinată. Avem nevoie de siguranță. Nu vă cerem toți banii odată… dar poate găsim o soluție.

Se lasă o tăcere grea. Elena începe să plângă încet.

— Mamă… nu plânge… Nu vreau să vă rănesc…

Ion se ridică brusc de la masă.

— Dacă așa ne vedeți voi… ca pe niște datornici… atunci mai bine să nu mai veniți!

Mă uit la Vlad — îl văd mic și neputincios ca un copil pedepsit. Eu simt că mă prăbușesc sub greutatea vinovăției.

În mașină, pe drumul spre casă, nu vorbim deloc. Fiecare e prizonier în lumea lui de regrete și frustrări.

Câteva zile mai târziu primesc un plic acasă. În el sunt 500 de euro și un bilet scris tremurat: „Atât am putut strânge acum. Sănătate copilului vostru.”

Mama citește biletul și oftează:

— Vezi? Dacă insiști, se poate!

Dar eu nu simt nicio victorie. Doar o tristețe adâncă și teama că am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată între noi toți.

Seara îl găsesc pe Vlad privind fix tavanul.

— Merită liniștea noastră toată această luptă? Sau am pierdut deja tot ce era mai important?

Mă întreb: câți dintre voi ați fost vreodată prinși între două familii? Ce ați fi făcut în locul meu?