Cincisprezece ani cu două soacre: Povestea mea între două lumi

— Nu cred că ești femeia potrivită pentru fiul meu, îmi spunea doamna Maria, cu ochii ei reci, de fiecare dată când îi treceam pragul. Mă uitam la ea, încercând să nu las lacrimile să-mi trădeze nesiguranța. Eram tânără, abia trecută de douăzeci de ani, cu un copil mic în brațe și un soț care nu știa nici el prea bine ce vrea de la viață. Maria era genul acela de femeie care nu accepta jumătăți de măsură: casa trebuia să strălucească, mâncarea să fie ca la carte, iar eu… eu trebuia să fiu perfectă. Dar eu nu eram. Eram doar o fată dintr-un sat de lângă Bacău, crescută de bunici, cu vise simple și o inimă plină de speranță.

Primii ani cu soțul meu, Sorin, au fost o luptă continuă între dorința mea de a construi ceva al nostru și presiunea constantă a Mariei. Îmi amintesc cum într-o seară, după ce băiatul nostru, Vlad, adormise, Sorin mi-a spus pe un ton obosit:

— Mama are dreptate uneori. Poate că ar trebui să fii mai atentă la cum gătești sau cum te îmbraci…

Atunci am simțit pentru prima dată că nu sunt destul. Că oricât m-aș strădui, nu voi reuși niciodată să-i mulțumesc pe toți. Și totuși, am continuat. Pentru Vlad. Pentru că el era singurul care mă privea cu ochii aceia mari și sinceri, ca și cum aș fi fost cea mai bună mamă din lume.

Când căsnicia noastră s-a destrămat, Maria a răsuflat ușurată. „Ți-am spus eu”, mi-a zis la divorț, fără urmă de compasiune. Am plecat din casa lor cu un copil de mână și cu inima frântă. Dar viața nu s-a oprit acolo. După câțiva ani grei, în care am muncit pe unde am putut — la croitorie, la curățenie, chiar și la o brutărie din oraș — l-am cunoscut pe Mihai.

Mihai era altfel. Mai blând, mai răbdător. Avea și el un trecut greu, dar nu vorbea prea mult despre el. Ne-am apropiat încet, fără promisiuni mari. Când am rămas însărcinată cu al doilea băiat, Andrei, am simțit că poate viața îmi dă o nouă șansă. Dar odată cu Mihai a venit și doamna Ileana — a doua mea soacră.

Ileana era opusul Mariei: caldă la început, dar cu o subtilitate care mă făcea să mă simt mereu evaluată. „Sper că știi să crești doi băieți”, îmi spunea zâmbind larg, dar privirea îi rămânea rece. Îmi aducea plăcinte calde când venea în vizită, dar nu uita niciodată să-mi amintească de greșelile mele: „Andrei e cam răcit… poate nu l-ai îmbrăcat destul de gros.”

Între cele două femei m-am simțit mereu ca pe un câmp minat. Maria nu voia să audă de Andrei — „Nu e sânge din sângele nostru!” — iar Ileana îl privea pe Vlad ca pe un intrus. De Crăciunuri stăteam ba la una, ba la alta, încercând să împac pe toată lumea și să nu las copiii să simtă tensiunea dintre adulți.

Într-o iarnă geroasă, Vlad s-a îmbolnăvit grav. Am stat nopți întregi la căpătâiul lui în spitalul din Bacău. Mihai venea cât putea după muncă, dar Maria n-a venit niciodată să-l vadă. În schimb, Ileana a venit cu o supă caldă pentru mine și Andrei. Atunci am simțit pentru prima dată că poate nu sunt singură în lupta asta.

Anii au trecut greu și frumos deopotrivă. Am avut zile în care am vrut să fug departe de toate: de privirile tăioase ale Mariei, de remarcile subtile ale Ilenei, de oboseala care mă copleșea când copiii erau mici și bolnavi. Dar am avut și seri în care ne-am strâns toți patru în jurul mesei mici din bucătărie și am râs până târziu.

Când Vlad a intrat la liceu și Andrei la școală primară, conflictele dintre cele două familii s-au acutizat. Maria îl chema pe Vlad la ea doar când știa sigur că Andrei nu vine; Ileana îi făcea cadouri lui Andrei și îl ignora pe Vlad. M-am trezit prinsă între două lumi care refuzau să se accepte una pe alta.

Într-o zi de vară, când Vlad a venit acasă plângând pentru că Maria îi spusese că „nu mai are mamă adevărată”, am simțit că nu mai pot. L-am luat în brațe și i-am spus:

— Tu ai o mamă care te iubește mai mult decât orice pe lume. Și ai un frate care te adoră.

A doua zi m-am dus la Maria și i-am spus răspicat:

— Vlad e copilul meu și al tău prin sângele fiului tău. Dacă nu poți să-l iubești necondiționat, atunci te rog să nu-l mai rănești.

A fost prima dată când am avut curajul să-mi apăr copilul în fața ei. Nu mi-a răspuns nimic atunci, dar după câteva luni a început să-l cheme mai des la ea și chiar i-a cumpărat o bicicletă.

Cu Ileana a fost mai greu. Nu voia să accepte că Vlad face parte din familie. Dar într-o zi Andrei s-a îmbolnăvit grav și Vlad a stat lângă el toată noaptea. Ileana i-a văzut grija și dragostea și parcă atunci s-a topit ceva în inima ei.

Astăzi băieții mei sunt mari: Vlad e student la Iași, Andrei termină liceul. Maria e mai blândă cu mine acum; Ileana mă sună des să mă întrebe dacă sunt bine. Nu suntem o familie perfectă — încă există tensiuni nespuse — dar am învățat să trăim împreună cu imperfecțiunile noastre.

M-am întrebat adesea dacă aș fi putut face altfel lucrurile sau dacă aș fi fost mai fericită fără atâta zbucium între două lumi care nu s-au întâlnit niciodată cu adevărat. Dar poate tocmai aici stă frumusețea vieții: în încercarea continuă de a construi punți acolo unde pare imposibil.

Oare câți dintre noi reușim să găsim echilibrul între ceea ce suntem și ceea ce vor ceilalți să fim? Și cât curaj ne trebuie ca să ne apărăm copiii și sufletul în fața celor care cred că știu mai bine?