Ciorba Rece și Inimi Încălzite: Povestea Unei Nurori în Luptă cu Soacra

— Iar ai făcut ciorbă de ieri? Nu miroase a nimic proaspăt în casă!
Vocea doamnei Mariana răsună ca un clopot spart în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Mâinile îmi tremură pe lingura cu care amestec tocănița, iar Vlad, soțul meu, se preface că citește știrile pe telefon.
— Mamă, Ioana muncește mult, nu are timp să gătească zilnic… încercă el să mă apere, dar vocea îi e stinsă, ca și cum ar vorbi cu peretele.
— Nu mă interesează! Pe vremea mea, bărbatul venea acasă și găsea mâncare caldă, nu resturi reîncălzite!

Mă simt mică, invizibilă. M-am obișnuit cu reproșurile ei, dar astăzi parcă mă dor mai tare. Poate pentru că am avut o zi grea la birou, poate pentru că Vlad nu mai are puterea să-i țină piept. Sau poate pentru că, în adâncul sufletului, încă sper să mă accepte.

Am crescut la țară, în casa părinților mei din Buzău. Mama gătea duminica pentru toată săptămâna. Așa am învățat și eu: să fiu practică, să nu risipesc timp sau mâncare. Dar aici, în București, la bloc, tradițiile mele par să nu valoreze nimic.

— Ioana, dragă, dacă vrei să-l ții pe Vlad lângă tine, trebuie să-i gătești ca lumea! Ce-i asta? Paste cu sos de ieri? Pui la cuptor reîncălzit?

Îmi mușc buza și încerc să nu răspund. Dar simt cum ceva se rupe în mine.

— Doamnă Mariana, încerc să fac tot ce pot. Lucrez opt ore pe zi, vin acasă obosită…

— Și eu am muncit! Dar nu mi-am neglijat niciodată familia!

Vlad oftează. Îl văd cum se strânge în el însuși. Îmi vine să urlu: „De ce nu spui nimic? De ce trebuie să fiu eu mereu cea care cedează?”

Seara, după ce soacra pleacă la apartamentul ei de la parter, Vlad vine lângă mine.

— Îmi pare rău… Știi cum e mama…
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu ținta ei!

Lacrimi îmi curg pe obraji. El mă ia în brațe, dar simt că nu e destul.

A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la mama: „Cum ești, fata mea? Ai grijă de tine.” Mă uit la poza ei din profil — zâmbește cald, cu șorțul pe ea. Mi-e dor de acasă. Mi-e dor să fiu iubită fără condiții.

La serviciu nu pot să mă concentrez. Colega mea, Simona, mă întreabă:

— Ce ai pățit? Pari abătută…
— Soacra… iar mi-a făcut scandal pentru mâncare.
— Of… și a mea e la fel! Parcă nu suntem niciodată destul de bune pentru băieții lor!

Râdem amar. Nu sunt singură.

Sâmbătă dimineața decid să fac ceva diferit. Merg la piață și cumpăr legume proaspete. Gătesc o ciorbă de perișoare după rețeta soacrei — o știu pe dinafară de câte ori mi-a spus-o. Când vine la prânz, îi pun farfuria în față.

— Ai făcut ciorbă ca la mine acasă?
— Da… sper să-ți placă.

O gustă încet. Nu spune nimic. Vlad mă privește cu speranță.

— E bună… dar parcă îi lipsește ceva.

Simt cum mi se strânge inima. Nu contează cât mă străduiesc — niciodată nu va fi suficient.

Seara îl rog pe Vlad să vorbim serios.

— Vlad, nu mai pot continua așa. Ori punem limite cu mama ta, ori… nu știu cât mai rezist.
El tace mult timp.

— Știu că te doare… dar e mama singură de când a murit tata. Nu vreau să sufere…
— Și eu sufăr! De ce suferința ei contează mai mult decât a mea?

Tensiunea plutește între noi zile întregi. Doamna Mariana continuă să vină zilnic „să vadă dacă e totul în regulă”. Găsește mereu ceva de criticat: ba că nu am șters bine masa, ba că hainele lui Vlad nu sunt călcate „ca lumea”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, plec la mama pentru weekend. Plâng în tren tot drumul spre Buzău.

— Fata mea, nu te lăsa călcată în picioare! Fii tu însăți! Dacă Vlad te iubește cu adevărat, va lupta pentru tine!

Cuvintele mamei îmi dau curaj. Când mă întorc la București, îl găsesc pe Vlad singur și abătut.

— Am vorbit cu mama… i-am spus că trebuie să ne lase spațiu. S-a supărat tare… dar nu mai vreau să te pierd.

Îl îmbrățișez și simt că pentru prima dată suntem o echipă.

Doamna Mariana nu mai vine zilnic. Timpul trece și relația noastră se schimbă încet — uneori mă sună doar să mă întrebe ce mai facem. Alteori tace lung la telefon.

Nu e ușor să fii noră într-o familie românească unde tradițiile apasă greu pe umerii tinerilor. Dar am învățat că trebuie să-mi apăr locul și liniștea.

Mă uit la Vlad și la masa noastră simplă — uneori cu ciorbă reîncălzită, alteori cu ceva proaspăt — și mă întreb: Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? De ce trebuie să alegem între liniștea noastră și a altora? Voi ce ați face în locul meu?