Copiii cumnatei mele mă scot din minți. Nu vreau ca fiica mea să mai stea cu ei.

— Emma, nu mai plânge, te rog! am spus printre dinți, încercând să-mi țin lacrimile în frâu în timp ce o strângeam la piept. Era a treia oară săptămâna asta când venea acasă cu ochii roșii, cu hainele murdare și cu sufletul frânt. De fiecare dată, povestea era aceeași: copiii cumnatei mele, Adina și Vlad, o tachinau, o împingeau, îi luau jucăriile și râdeau de ea. Și de fiecare dată, când îi spuneam cumnatei mele, Irina, primeam același răspuns: „Sunt copii, așa se joacă ei. Nu-i lua în serios.”

Dar eu nu mai puteam. Nu mai puteam să văd cum Emma se închide în ea, cum refuză să se mai joace cu alți copii, cum începe să creadă că e ceva în neregulă cu ea. Mă simțeam neputincioasă și furioasă, prinsă între dorința de a-mi proteja copilul și presiunea de a nu strica relațiile de familie. Soțul meu, Mihai, încerca să mă liniștească, dar de fiecare dată când îi spuneam ce s-a mai întâmplat, ridica din umeri: „Lasă, dragă, că nu e chiar așa grav. Sunt verișori, trebuie să se înțeleagă.”

Dar nu era doar atât. Într-o sâmbătă, la ziua lui Vlad, am ajuns mai devreme. Am intrat în sufragerie și i-am surprins pe Adina și Vlad râzând în hohote, în timp ce Emma stătea într-un colț, cu capul plecat. „Hai, Emma, dacă nu faci ce-ți spunem, nu mai ești prietena noastră!” a strigat Adina, iar Vlad i-a smuls păpușa preferată și a aruncat-o pe geam. Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat hotărâtă în cameră și am ridicat vocea:

— Ce faceți aici? Cum vă permiteți să vă purtați așa cu Emma?

Irina a apărut imediat, cu un zâmbet fals pe buze. „Ce s-a întâmplat? Copiii se joacă, nu-i așa?”

— Nu, Irina, nu se joacă. O umilesc, o fac să plângă, îi distrug lucrurile. Nu mai pot să accept asta!

A urmat o discuție tensionată, în care Irina a încercat să minimalizeze totul, iar eu am simțit că mă sufoc. Mihai a încercat să medieze, dar totul s-a terminat cu o liniște apăsătoare și cu Emma care a refuzat să mai vorbească tot drumul spre casă.

Seara, când am încercat să vorbesc cu ea, mi-a spus cu voce stinsă: „Mami, de ce nu mă plac Adina și Vlad? Ce am făcut greșit?” M-am simțit ca cea mai rea mamă din lume. Cum să-i explic unui copil de nouă ani că uneori răutatea nu are nicio logică? Că uneori oamenii rănesc doar pentru că pot?

Am început să evit întâlnirile de familie. Găseam tot felul de scuze, dar presiunea era tot mai mare. Mama lui Mihai mă suna aproape zilnic: „Nu e frumos să-i ții pe copii departe. Sunt verișori, trebuie să fie împreună!”

Într-o zi, Mihai a venit acasă cu o propunere: „Hai să mergem la Irina în weekend. Poate dacă stăm și noi mai mult acolo, copiii se vor înțelege mai bine.” Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar am acceptat, de dragul lui. Poate chiar eu eram prea sensibilă, poate exagerez, mi-am spus.

Ajunși acolo, am încercat să fiu atentă la tot ce se întâmplă. La început, copiii păreau să se joace liniștiți, dar la un moment dat am auzit țipete din curte. Am ieșit și am văzut-o pe Emma cu genunchii juliți, iar Adina și Vlad râdeau de ea, spunându-i că e „plângăcioasa familiei”. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ajunge! am strigat. Emma, mergem acasă!

Irina a venit după mine, indignată: „Nu poți să pleci așa! Ce exemplu dai copilului tău?”

— Îi dau exemplul că nu trebuie să accepte să fie umilită, nici măcar de familie, i-am răspuns cu voce tremurată.

Acasă, Mihai era tăcut. Știam că e prins între mine și sora lui, dar nu mai puteam să tac. „Mihai, nu vreau ca Emma să mai stea cu ei. Nu vreau să o pierd pe Emma doar ca să păstrăm aparențele. Dacă nu mă susții, o să mă descurc singură.”

Au urmat săptămâni de tăcere și tensiune. Emma era mai liniștită, dar eu simțeam că toată familia mă judecă. La fiecare masă de duminică, privirile lor mă ardeau. Irina făcea glume subtile, mama lui Mihai oftează teatral, iar Mihai încerca să schimbe subiectul.

Într-o seară, Emma a venit la mine și mi-a spus: „Mami, îmi pare rău că din cauza mea te cerți cu toată lumea.” Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. „Nu e vina ta, iubita mea. E datoria mea să te protejez, chiar dacă asta înseamnă să supăr pe alții.”

Dar nu pot să nu mă întreb: Oare fac bine? Oare nu o izolez pe Emma și mai tare? Oare familia chiar contează mai mult decât liniștea copilului meu? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă protejați copilul fără să rupeți legăturile cu familia?