Corazón pe două continente: Povestea unei trădări după patruzeci de ani

— „Corazón… ce înseamnă asta?” am întrebat într-o dimineață, privind biletul galben lipit pe frigider. Radu, cu spatele la mine, își turna cafeaua și a zâmbit fără să se întoarcă: „Inimă.”

Nu era prima dată când găseam cuvinte spaniole prin casă. De câteva luni, apartamentul nostru din București devenise un fel de clasă improvizată: „puerta – ușă” pe hol, „ventana – fereastră” la geam, „taza – cană” pe dulap. La început am râs. „E criza vârstei mijlocii în variantă lingvistică”, i-am spus prietenei mele, Simona, la o cafea. Dar râsul mi-a înghețat pe buze când am început să simt că nu e doar o joacă.

Radu nu mai era același. Seara, când mă așezam lângă el pe canapea, el avea căștile pe urechi și repeta fraze în spaniolă. Dimineața, își saluta cafeaua cu „¡hola!” și își lua rămas bun de la telecomandă cu „buenas noches”. Nu mai vorbea cu mine decât despre conjugări și aplicații de învățat limbi străine. Am încercat să glumesc: „Ce faci, te pregătești să fugi în Spania?” El a zâmbit vag și a spus: „Cine știe…”

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit un mesaj pe telefonul lui. Nu voiam să-l citesc, dar e greu să ignori un ecran aprins cu numele „Clara – Barcelona”. Am deschis conversația cu inima bătându-mi nebunește. „Mi-e dor de tine”, scria ea. „Abia aștept să te revăd.” Radu răspunsese: „Și mie mi-e dor. În curând.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Patru decenii împreună, douăzeci și trei de ani de căsnicie, o fată la facultate și o viață construită pas cu pas. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese el aici?

Nu am spus nimic atunci. Am mers la serviciu ca un robot, am zâmbit mecanic colegilor și am gătit cina ca de obicei. Dar în fiecare noapte mă întorceam la mesajul acela ca la o rană deschisă. Cine era Clara? Cum o cunoscuse? Ce avea ea și nu aveam eu?

Într-o sâmbătă dimineață, l-am întrebat direct:
— Radu, cine e Clara?
A tăcut câteva secunde, apoi a oftat adânc.
— E cineva din Barcelona. Ne-am cunoscut online, la un curs de spaniolă.
— Și?
— Și… m-am îndrăgostit.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Simona m-a găsit acolo, după ce i-am trimis un mesaj disperat. M-a ținut în brațe și mi-a spus:
— Nu e vina ta. Bărbații cred că pot începe o viață nouă oricând. Dar tu? Tu ce vrei?

Nu știam ce vreau. Îl iubeam pe Radu sau doar ideea unei vieți stabile? Meritam să fiu mințită? Seara aceea a fost începutul sfârșitului.

Radu a plecat după două săptămâni. A spus că are nevoie să-și dea seama cine este cu adevărat. A lăsat în urmă hainele lui preferate, colecția de discuri și… biletul galben de pe frigider: „corazón – inimă”.

Fata noastră, Ioana, a venit acasă din Cluj când a aflat. A plâns în brațele mele și m-a întrebat:
— Mama, tu ce ai să faci acum?
Nu știam ce să-i răspund. M-am simțit mică, pierdută, ca o fetiță care nu-și găsește păpușa preferată.

Au trecut luni de atunci. Am început să merg la terapie. Am descoperit că pot să trăiesc și fără Radu. Am ieșit la film cu Simona, am redescoperit bucuria plimbărilor prin Herăstrău și am început să pictez din nou, ceva ce nu mai făcusem din facultate.

Radu mi-a scris de câteva ori din Barcelona. Mi-a spus că îi e dor de familie, dar că nu poate renunța la Clara. I-am răspuns simplu: „Sper să fii fericit.”

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi fost mai atentă la semnele schimbării lui sau dacă aș fi încercat să-l opresc înainte să plece cu adevărat.

Dar poate că adevărata întrebare este: cât de mult ne putem schimba fără să-i rănim pe cei din jur? Și cât curaj ne trebuie ca să ne regăsim inima când tot ce știam s-a prăbușit?

Poate că fiecare dintre noi are nevoie, la un moment dat, să-și traducă propria inimă într-o limbă nouă.