Cum am încercat să-mi apăr familia de rudele nepoftite care ne invadau fiecare sărbătoare

— Nu deschide ușa, mama! am șoptit disperată, cu ochii la bradul încărcat și masa abia aranjată. Dar era prea târziu. Soneria zbârnâia deja a treia oară, iar tata, cu obiceiul lui vechi de a nu refuza pe nimeni, se îndrepta spre hol cu pași apăsați.

— Poate sunt vecinii, zise el, dar eu știam prea bine cine era. De fiecare dată când aveam o sărbătoare sau o aniversare, familia lui unchiul Gică apărea fără invitație, cu sacoșe pline de mâncare și copii gălăgioși. Nu conta dacă îi invitasem sau nu. Pentru ei, ușa noastră era mereu deschisă.

— Să nu faci vreo scenă, Livia, mă avertiză mama în șoaptă. Dar deja simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de mâncarea care nu ajungea niciodată pentru toți sau de faptul că ne ocupau locurile la masă. Era despre cum reușeau să transforme fiecare moment special într-un haos.

Ușa s-a deschis larg și, ca un val, au năvălit: unchiul Gică, mătușa Florica, verișoara Mirela cu cei trei copii ai ei și încă vreo două rude pe care abia le cunoșteam. Saluturile lor zgomotoase au umplut casa. Tata încerca să zâmbească, mama se agita să mai aducă scaune, iar eu simțeam cum mi se stinge bucuria sărbătorii.

— Ce bine că am venit! Să nu zici că nu ți-am adus cozonac, Livia! a strigat mătușa Florica, trântind o pungă pe masă. Dar nu era vorba de cozonac. Era vorba de spațiul nostru, de liniștea noastră furată.

În acea seară, am stat retrasă într-un colț, privind cum copiii verișoarei răsturnau globurile din brad și cum unchiul Gică povestea glume vechi și nepotrivite. Tata râdea fals, mama încerca să acopere lipsa fripturii cu salată de boeuf, iar eu mă simțeam invizibilă în propria casă.

După ce au plecat, casa era vraiște. Mama plângea în bucătărie, tata dădea din umeri: — Ce era să facem? Sunt rudele noastre…

Așa au trecut anii. La fiecare Paște, Crăciun sau onomastică, rudele nepoftite apăreau ca din pământ. Am încercat să le spunem subtil că suntem ocupați sau plecați, dar găseau mereu o cale să afle că suntem acasă. Odată chiar am stins luminile și am stat pe întuneric două ore, doar ca să-i evităm.

— Nu e normal ce facem! am izbucnit într-o zi după ce au plecat. — De ce trebuie să ne ascundem în propria casă?

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii: — Pentru că nu vrem scandal în familie.

Dar eu nu mai puteam. Într-o vară, când am împlinit 30 de ani și voiam să serbez doar cu prietenii apropiați și părinții mei, am decis că e momentul să pun piciorul în prag. Am rugat-o pe mama să nu spună nimănui despre petrecere. Totul părea sub control până când, la ora opt seara, soneria a început din nou să sune insistent.

— Liviaaa! Deschide-ne! Suntem aici cu tortul!

Era Mirela cu copiii și mătușa Florica. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am deschis ușa și am spus pe un ton pe care nici eu nu-l recunoșteam:

— Îmi pare rău, dar azi e o petrecere privată. Nu puteți intra.

Mirela a rămas cu gura căscată. Mătușa Florica s-a înroșit la față:

— Cum adică? Noi suntem familia ta!

— Tocmai pentru că sunteți familia mea vă rog să respectați dorința mea. Azi vreau liniște.

A urmat o tăcere grea. Copiii s-au uitat la mine speriați. Mirela a început să plângă și să mă acuze că m-am schimbat, că nu mai țin la familie. Mătușa Florica a plecat trântind poarta.

Seara aceea a fost prima în care am simțit că am control asupra vieții mele. Dar a doua zi au început telefoanele: unchiul Gică m-a sunat să-mi spună că i-am făcut de râs în fața copiilor, mama plângea că „am rupt familia”, tata nu-mi vorbea.

Am încercat să explic tuturor cât de important e pentru mine să am intimitate și respect pentru spațiul meu personal. Dar nimeni nu părea să înțeleagă.

— În România familia e sfântă! mi-a spus tata apăsat.

— Familia e sfântă doar dacă există respect reciproc! am răspuns eu.

Au urmat luni tensionate. La următoarea sărbătoare nu a mai venit nimeni neinvitat. Dar nici atmosfera nu mai era aceeași. Mama era tristă, tata tăcut, iar eu mă simțeam vinovată pentru liniștea pe care mi-o dorisem atât de mult.

Într-o zi m-am întâlnit cu Mirela la piață. M-a privit rece:

— Să știi că ai distrus ceva ce nu se mai repară.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Oare chiar greșisem? Oare liniștea mea merita prețul acesta?

Acum, după ani de zile, încă mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru „binele familiei”? Unde se termină respectul pentru ceilalți și unde începe respectul pentru noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?