Cum am încetat să-mi salvez fiul adult – povestea lui Doru din Pitești

— Doru, iar a sunat Vlad. Zice că are nevoie urgent de bani, iarăși! Vocea soției mele, Mariana, răsuna din bucătărie, tăioasă și obosită. M-am oprit din tăiatul lemnelor, cu mâinile tremurând ușor. Era a treia oară luna asta când Vlad mă suna pentru „urgențe”.

Am intrat în casă, cu inima grea. Mariana mă privea cu ochii ei albaștri, plini de griji. — Nu vezi că nu se mai oprește? Îl ajuți de ani de zile și tot acolo e! Nu mai e copil, Doru!

Am oftat adânc. Vlad avea 28 de ani, terminase facultatea la București, dar nu reușise să-și păstreze niciun job mai mult de câteva luni. Mereu găsea scuze: șefii erau nedrepți, colegii îl trădau, sistemul era corupt. De fiecare dată când rămânea fără bani, mă suna. Și eu… eu nu puteam spune nu.

— E băiatul nostru, Mariana. Dacă nu-l ajutăm noi, cine s-o facă?

— Poate el însuși! a izbucnit ea. Doru, îl sufoci cu bunătatea ta. Nu vezi că nu învață nimic?

Am rămas tăcut. În mintea mea răsunau cuvintele tatălui meu: „Copiii trebuie ajutați cât trăiești.” Dar oare nu greșeam? Oare nu-l țineam pe Vlad captiv într-o copilărie fără sfârșit?

Seara, când Vlad a venit acasă, avea ochii roșii și obrajii supți. — Tată, am nevoie de 2.000 de lei. Am intrat într-o încurcătură…

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund îngrijorarea.

— Am pierdut banii la pariuri sportive… dar pot recupera! Dacă mă ajuți acum, promit că e ultima dată!

Mariana a ieșit din cameră trântind ușa. Eu am rămas cu Vlad, privind la copilul meu devenit bărbat doar cu vârsta, nu și cu fapta.

— Vlad, nu pot să te mai ajut. Trebuie să te descurci singur.

A izbucnit: — Cum poți să-mi faci asta? Ești tatăl meu! Toată viața mi-ai spus că pot conta pe tine!

— Da, dar acum trebuie să înveți să te ridici singur. Altfel… altfel te pierd.

A plecat trântind ușa, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul. Noaptea aceea n-am dormit deloc. Mă simțeam un trădător. Mariana m-a luat de mână:

— Doru, dacă nu-l lași să cadă acum, va cădea toată viața.

Zilele au trecut greu. Vlad nu m-a sunat deloc. M-am gândit la el în fiecare clipă: dacă pățește ceva? Dacă ajunge pe stradă? Dacă…

Într-o duminică dimineață, la poartă a apărut fratele meu, Ionel.

— Ce faci, Doru? Am auzit că Vlad iar are probleme…

— Da… dar de data asta nu l-am mai ajutat.

Ionel m-a privit lung:

— Știi că tata n-a făcut niciodată asta cu noi. Ne-a lăsat să ne spargem capul și uite că am învățat ceva din asta.

Am dat din cap, dar inima tot îmi era grea.

După două săptămâni, Vlad a venit acasă. Era tras la față, dar altfel… parcă mai matur.

— Tată… am găsit un job la un service auto. Nu e mult, dar mă descurc. N-a fost ușor… dar cred că aveai dreptate.

L-am îmbrățișat strâns. Am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe umeri.

Seara aceea am stat toți trei la masă și am râs pentru prima dată după mult timp.

Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat complet nici azi. Mă întreb mereu: unde e limita între iubirea de părinte și responsabilitatea de a-ți lăsa copilul să crească?

Poate că niciodată nu vom ști exact când trebuie să ne retragem și să-i lăsăm pe cei dragi să-și poarte singuri crucea. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți voi linia între ajutor și dependență?