„Cumpără-ți singur pâine și gătește-ți – mi-a ajuns!” Povestea unei femei care a spus „destul” unui bărbat care a refuzat să crească

„Cumpără-ți singur pâine și gătește-ți – mi-a ajuns!” Am strigat cu vocea tremurândă, cu mâinile încleștate pe marginea mesei din bucătărie. Mirosea a ciorbă rămasă de ieri și a oboseală veche de ani. Petru s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit într-o limbă străină. „Ce-ai pățit, Livia? Iar ai avut o zi proastă la serviciu?”

Nu, nu era doar o zi proastă. Erau ani de zile proaste, adunate una peste alta, ca vasele murdare pe care le lăsa mereu în chiuvetă. Erau serile în care veneam acasă după opt ore de muncă la contabilitate, iar el stătea cu ochii în televizor, așteptând să-i pun farfuria în față. Erau weekendurile în care mă trezeam devreme să fac piața, să spăl, să calc, să gătesc, iar el dormea până la prânz sau ieșea cu băieții la pescuit.

„Nu mai pot, Petru! Nu mai vreau să fiu servitoarea casei. Nu mai vreau să mă simt invizibilă. Ai 42 de ani, nu ești copil!”

A tăcut. S-a ridicat încet de pe scaun și a început să caute telecomanda. „Hai, Livia, lasă prostiile. Așa e la noi în familie. Mama tot timpul făcea totul pentru tata. Asta-i treaba femeii.”

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. „Nu sunt mama ta! Și nici nu vreau să fiu!”

A urmat o liniște apăsătoare. Am ieșit pe balcon, cu ochii plini de lacrimi. Blocul nostru vechi din cartierul Titan era scufundat în întuneric, doar câteva lumini pâlpâiau ici-colo. M-am gândit la mama mea, la cum își pierduse sănătatea muncind pentru toți și la tata, care nu ridicase niciodată un deget să o ajute. Mi-am jurat atunci, când aveam 17 ani, că eu nu voi trăi așa.

Dar uite-mă aici, repetând același tipar.

A doua zi dimineață, Petru s-a trezit și a găsit bucătăria goală. Nu mai era cafeaua făcută, nici sandvișul pregătit pentru serviciu. S-a uitat la mine mirat: „N-ai făcut nimic?”

„Nu”, i-am răspuns scurt. „De azi înainte fiecare se descurcă singur.”

A râs ironic: „Hai că ești amuzantă.”

Dar n-am cedat. Am plecat la serviciu fără să mă uit înapoi.

La birou, colega mea, Mirela, m-a văzut abătută. „Ce-ai pățit?”

I-am povestit totul printre suspine. „Nu mai pot, Mirela. Simt că mă sufoc.”

Ea m-a privit cu blândețe: „Știi câte femei trăiesc așa? Dar puține au curajul să spună stop.”

Seara, când m-am întors acasă, Petru era tot acolo, pe canapea. În fața lui – o pungă de chipsuri și o bere. În bucătărie – chiuveta plină.

„Nu gătești nimic?” m-a întrebat.

„Nu”, am răspuns din nou.

A trecut o săptămână așa. El a început să comande mâncare sau să mănânce la mama lui. Eu mi-am făcut salate simple sau am mâncat iaurturi. Casa s-a umplut de tensiune și tăceri grele.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai devreme, l-am găsit pe Petru vorbind la telefon cu sora lui, Camelia.

„Nu știu ce-i cu Livia… Parcă nu mai e femeia cu care m-am însurat”, spunea el.

Am intrat în cameră și i-am spus direct: „Poate că nu mai sunt aceeași pentru că m-am săturat să fiu luată de bună.”

Camelia a venit la noi în weekend. S-a așezat lângă mine pe canapea și a început cu voce blândă:

„Livia, știu că nu-ți e ușor… Dar poate ar trebui să fii mai înțelegătoare cu Petru. El n-a fost crescut să facă treburi prin casă.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. „Și eu n-am fost crescută să fiu sclavă! Am și eu un serviciu, obosesc la fel ca el.”

Camelia a dat din umeri: „Așa e lumea la noi…”

M-am ridicat brusc: „Poate că lumea trebuie să se schimbe!”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit dacă nu cumva exagerez, dacă nu sunt prea dură. Dar apoi mi-am amintit toate momentele în care am plâns singură în baie sau am adormit epuizată după ce făceam totul pentru toți.

Au trecut luni de atunci. Petru a început încet-încet să-și spele singur hainele, să-și facă omletă dimineața sau chiar să dea cu aspiratorul (deși bombănind). Relația noastră s-a schimbat – uneori ne certăm mai des, alteori ne apropiem când reușim să vorbim sincer.

Mama mea mi-a spus într-o zi: „Ești curajoasă că ai pus piciorul în prag. Eu n-am avut puterea asta.”

Uneori mă simt vinovată că l-am forțat pe Petru să se schimbe. Alteori mă simt liberă pentru prima dată după ani de zile.

Oare câte femei din România trăiesc încă povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?