Dacă mă iubești ca fiică, lasă-l: Povestea unei alegeri între mamă și mine însămi

— Dacă mă iubești cu adevărat, lasă-l! vocea mamei mele, Irina, a răsunat în bucătăria mică, cu pereții galbeni de la aburii anilor. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de o furie amestecată cu teamă. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi găsesc cuvintele.

Nu era prima oară când aveam discuția asta. De când îl cunoscusem pe Vlad, totul se schimbase între noi. Mama nu-l suporta. Spunea că nu e potrivit pentru mine, că nu are un serviciu stabil, că familia lui e „din altă lume”. Dar eu îl iubeam pe Vlad. Pentru prima dată în viața mea, simțeam că pot respira fără să cer voie.

— Mamă, nu pot să-l las doar pentru că nu-ți place ție… am șoptit, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

— Nu e vorba doar de mine! E vorba de tine! O să ajungi să suferi, o să vezi! Eu am trecut prin asta cu tatăl tău și știu mai bine! a izbucnit ea, ridicându-se brusc de pe scaun.

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să fug, dar picioarele nu mă ascultau. M-am uitat la mama și am văzut femeia care m-a crescut singură, care a muncit nopți întregi ca să nu-mi lipsească nimic. Dar am văzut și femeia care nu știa să mă lase să cresc.

În acea seară, Vlad mă aștepta afară, în mașina lui veche, cu motorul pornit. Îl vedeam prin geam cum se uită la ceas, neliniștit. Știa că discuțiile cu mama mă terminau psihic.

— Ce faci? vii sau nu? m-a întrebat el când am ieșit în sfârșit din bloc.

— Nu știu… Nu mai pot. Parcă sunt trasă în două părți. Mama vrea una, tu vrei alta… Dar eu? Eu ce vreau?

Vlad a oftat și m-a tras ușor spre el.

— Tu ce vrei, Ana? Spune-mi mie, dar mai ales ție.

Am tăcut. Nici eu nu știam exact. Crescusem cu ideea că trebuie să fiu „fata bună”, să nu supăr pe nimeni, să fac totul ca mama să fie mândră de mine. Dar când eram cu Vlad, simțeam că pot fi eu însămi: imperfectă, visătoare, uneori haotică.

Zilele au trecut greu. Mama nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Într-o duminică dimineață, a intrat în camera mea fără să bată la ușă.

— Ana, trebuie să alegi. Ori eu, ori el. Nu pot trăi cu inima strânsă că te pierd din cauza unui băiat care nici măcar nu știe ce vrea de la viață!

M-am ridicat din pat și am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

— Mamă… tu mă iubești doar dacă fac ce vrei tu?

A rămas blocată o clipă. Apoi a început să plângă încet.

— Eu vreau doar binele tău… Dar dacă tu crezi că știi mai bine…

Am plecat la Vlad în acea zi. Am stat la el două nopți, fără să-i spun mamei unde sunt. M-a sunat de zeci de ori, dar nu am răspuns. M-am simțit vinovată, dar și liberă pentru prima dată.

În apartamentul lui mic din Militari, am stat întinși pe covor și am vorbit ore întregi despre visele noastre. Vlad voia să-și deschidă un atelier de biciclete. Eu visam să scriu o carte despre femeile care trăiesc între două lumi: cea a familiei și cea a propriei inimi.

Dar liniștea n-a durat mult. În a treia zi, mama a venit la ușa lui Vlad. Nu știu cum a aflat adresa.

— Ana! Hai acasă! Nu mai pot fără tine! a strigat ea pe holul blocului.

Vecinii au ieșit curioși la uși. Vlad s-a retras în bucătărie, lăsându-mă singură cu mama.

— Mamă… nu pot să mai trăiesc așa. Nu pot să fiu fericită dacă trebuie mereu să aleg între tine și mine.

— Atunci rămâi cu el! Dar să nu vii plângând la mine când o să te lase!

A plecat trântind ușa. Am simțit că mi-a smuls o parte din suflet.

Au trecut luni până când mama mi-a vorbit din nou ca înainte. Între timp, relația cu Vlad s-a schimbat și ea. Am început să văd și defectele lui: nesiguranța, lipsa de planuri clare, impulsivitatea. Dar pentru prima dată în viața mea, am simțit că trăiesc pentru mine.

Într-o seară ploioasă de toamnă, stând singură în camera mea nouă – într-un apartament mic luat cu chirie – am sunat-o pe mama.

— Mamă… mi-e dor de tine.

A tăcut câteva secunde.

— Și mie mi-e dor de tine, Ana… Poate că n-am știut să te las să fii tu însăți. Poate că mi-a fost prea frică să nu te pierd.

Am plâns amândouă la telefon mult timp. Nu ne-am spus tot ce aveam pe suflet atunci, dar am făcut primul pas spre vindecare.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne alegem pe noi înșine fără să ne pierdem familia?