„Dacă nu poți ține ordine, fă-ți bagajele” – Povestea mea despre obsesia soțului care ne-a destrămat familia

— Dacă nu poți ține ordine, fă-ți bagajele!
Cuvintele lui Radu au răsunat ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, cu faianța albă perfect curățată, de parcă niciodată nu ar fi fost atinsă de vreo pată de viață. Era sâmbătă dimineața, iar eu tocmai scăpasem o cană pe jos. Porțelanul s-a spart în zeci de cioburi, iar privirea lui Radu s-a transformat într-o lamă rece.

— Îmi pare rău, am zis încet, încercând să adun cioburile cu mâinile tremurânde.
— Nu e prima dată, Irina! Mereu la fel! Nu pot trăi în haosul ăsta!

M-am oprit din strâns și l-am privit. În ochii lui nu mai era nici urmă de blândețe. Doar oboseală și dezgust. Copiii, Ana și Vlad, stăteau în pragul ușii, cu ochii mari și speriați.

Așa era Radu de când ne-am mutat în apartamentul nostru din Drumul Taberei. La început, părea doar atent la detalii: să fie patul făcut perfect, vasele spălate imediat după masă, hainele călcate și aranjate pe culori. Dar cu timpul, regulile lui au devenit legi nescrise. Orice abatere era pedepsită cu tăcere sau reproșuri tăioase.

— Nu înțelegi că mă sufoc? a continuat el, ridicând vocea. Nu pot să vin acasă și să găsesc jucării peste tot sau firimituri pe masă!

Am vrut să-i spun că viața cu doi copii mici nu poate fi perfectă. Că uneori oboseala mă doboară și nu mai am putere să strâng totul la secundă. Dar m-am oprit. Știam că orice explicație va fi interpretată ca o scuză.

Seara, după ce copiii au adormit, am încercat din nou să vorbim.
— Radu, nu crezi că exagerezi? Suntem o familie, nu o expoziție de mobilă IKEA…
— Dacă nu-ți convine, poți pleca! a tăiat el scurt.

M-am simțit ca o musafiră în propria casă. Am început să mă întreb când am încetat să mai fiu partenera lui și am devenit doar menajera care nu se ridică la standarde.

În fiecare zi trăiam cu frica de a nu greși ceva: să nu uit să șterg praful de pe rafturi, să nu las șosete la vedere, să nu uit să pun capacul la pastă de dinți. Copiii au învățat repede să meargă pe vârfuri prin casă și să-și ascundă jucăriile imediat ce le foloseau.

Mama mea a observat schimbarea când a venit într-o duminică la noi.
— Irina, ce-i cu tine? Parcă ai slăbit… Ești palidă.
Am zâmbit forțat.
— Sunt doar obosită, mamă.
Ea s-a uitat lung la mine și apoi la Radu, care lustruia deja masa după ce am terminat prânzul.
— Nu-i normal să trăiești așa…

Dar cine eram eu să-l contrazic pe Radu? El muncea mult, aducea bani în casă și voia doar „ordine”. Așa îmi spuneam mereu, până într-o zi când Ana a venit plângând la mine.
— Mami, dacă stric ceva, tata mă mai iubește?
Atunci mi s-a rupt sufletul. Am văzut în ochii ei frica pe care o simțeam și eu.

În acea seară am încercat din nou să vorbesc cu Radu.
— Radu, copiii sunt speriați de tine. Și eu sunt mereu încordată. Nu putem trăi așa…
El a râs scurt.
— Dacă nu vă place ordinea mea, puteți pleca amândouă!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am dormit lângă Ana toată noaptea și m-am gândit la viața noastră: la cum râdeam odată împreună, la serile când dansam în bucătărie fără griji. Unde dispăruse acea familie?

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe frigider: „Nu pot trăi în mizerie. Plec la mama.”
Radu plecase. Copiii m-au întrebat unde e tata. Le-am spus că are nevoie de timp să se liniștească.

Au urmat zile grele. Am încercat să țin casa curată ca să nu simt lipsa lui ca pe un eșec personal. Dar liniștea era apăsătoare. Mama venea des și mă ajuta cu copiii.
— Irina, trebuie să te gândești la tine și la copii. Nu poți trăi sub dictatura asta!

După două săptămâni, Radu s-a întors. A intrat în casă ca un inspector: a verificat rafturile, a trecut cu degetul pe mobilă.
— Tot nu e cum trebuie! a spus rece.
Atunci am simțit că nu mai pot.

— Radu, oprește-te! Nu mai pot trăi așa! Nici eu, nici copiii!
El s-a uitat la mine ca la un străin.
— Atunci pleacă!

Mi-am făcut bagajele în acea seară. Ana plângea, Vlad mă ținea strâns de mână.
Am plecat la mama, cu inima frântă dar cu sufletul ușurat.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără frică. Copiii au început să râdă iar fără teamă că vor fi certați pentru o pată pe covor sau o jucărie uitată sub masă.
Radu ne-a sunat rar. La început ne reproșa că l-am abandonat; apoi tăcerea lui a devenit obișnuință.

Uneori mă întreb dacă puteam face altceva. Dacă dragostea noastră ar fi supraviețuit fără obsesia lui pentru control. Dar știu că am ales libertatea pentru mine și copiii mei.

Oare câte femei trăiesc încă sub jugul perfecțiunii impuse de cineva drag? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”?