Darul de nuntă: Povestea unei mame între așteptări și dezamăgire

— Mamă, chiar atât de puțin crezi că merit? Vocea Ioanei răsuna în bucătăria noastră mică, plină de mirosul de cafea proaspătă și de amintiri vechi. Era la doar două zile după nunta ei, iar eu, Maria, mă simțeam de parcă aș fi trecut printr-un război. O priveam cum își frământă mâinile, cu ochii umezi, și nu înțelegeam cum am ajuns aici.

— Ioana, nu e vorba de cât meriți, ci de cât am putut să facem pentru tine. Am vrut să ai cea mai frumoasă nuntă, să nu-ți lipsească nimic, i-am răspuns, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar ea nu mă asculta. Pentru ea, plicul cu bani pe care i l-am dat la finalul petrecerii era tot ce conta acum.

Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Costel, ne-a părăsit când Ioana avea doar cinci ani. Am muncit la două slujbe, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie personală, doar ca să-i pot oferi ei tot ce avea nevoie. Când a venit vorba de nuntă, am scos fiecare leu din economii, am vândut chiar și verigheta mea veche, ca să-i pot plăti rochia visată, sala de evenimente, muzica, fotograful, totul. Nu am vrut să simtă că îi lipsește ceva, să nu fie mai prejos decât prietenele ei.

— Toți prietenii mei au primit de la părinți plicuri groase, bani pentru o lună de miere, pentru un început de drum. Tu mi-ai dat doar 500 de lei, după ce ai plătit totul, dar nu contează, lumea vede doar plicul, nu ce e în spate, a spus Ioana, cu vocea tremurândă.

Am simțit cum mă strânge inima. Oare chiar nu vedea cât am sacrificat? Oare chiar nu conta că am rămas cu datorii, că am dormit nopți întregi cu grija banilor? M-am așezat la masă, cu capul în mâini, și am început să plâng.

— Ioana, tu știi cât am muncit pentru tot ce ai avut la nuntă? Am vrut să fie ziua ta perfectă, să nu-ți lipsească nimic. Nu am mai rămas cu nimic, nici măcar cu bani de medicamente. Dar nu contează, nu? Pentru tine contează doar ce vede lumea, nu ce simte mama ta.

Ea s-a ridicat brusc, cu ochii plini de furie și dezamăgire. — Nu înțelegi, mamă! Nu e vorba doar de bani, e vorba de gest, de simbol. Toți au văzut cât a dat fiecare, și eu am rămas de râsul lumii. Măcar atât puteai să faci pentru mine!

Am rămas singură în bucătărie, cu cafeaua răcită și cu sufletul sfâșiat. Am început să mă întreb dacă am greșit undeva, dacă nu cumva am crescut-o prea răsfățată, dacă nu i-am explicat niciodată ce înseamnă cu adevărat sacrificiul. Poate că am vrut prea mult să-i fie bine, să nu simtă lipsurile pe care le-am simțit eu în copilărie, și am uitat să-i arăt valoarea lucrurilor simple.

Seara, când s-a întors acasă, Ioana nu mi-a mai vorbit. S-a închis în camera ei, iar eu am rămas pe hol, cu urechea lipită de ușă, sperând să aud măcar un suspin, o vorbă bună. Dar nu a venit nimic. În zilele următoare, tăcerea dintre noi a crescut ca un zid de gheață. Nici măcar la telefon nu-mi răspundea. Am încercat să vorbesc cu soțul ei, Vlad, dar el mi-a spus doar atât:

— Maria, Ioana e foarte supărată. Nu știu ce să fac. Poate ar trebui să-i dai timp.

Timp? Dar cât timp? O viață întreagă am așteptat să fiu aproape de ea, să-i fiu sprijin, să-i fiu mamă și prietenă. Acum, când ar fi trebuit să ne bucurăm împreună de începutul ei de drum, suntem mai străine ca niciodată. Mă uitam la pozele de la nuntă, la zâmbetul ei fericit, la ochii mei obosiți, și nu înțelegeam cum am ajuns aici.

Într-o zi, sora mea, Elena, a venit la mine. M-a găsit plângând, cu pozele împrăștiate pe masă.

— Maria, nu te mai consuma. Copiii din ziua de azi nu mai știu ce înseamnă sacrificiul. Pentru ei, totul se măsoară în bani, în aparențe. Dar tu ți-ai făcut datoria de mamă. Nu lăsa o neînțelegere să vă despartă.

Am încercat să-i urmez sfatul, dar nu puteam să dorm nopțile. Îmi aminteam de fiecare dată când Ioana venea la mine cu o problemă, de fiecare dată când îi ștergeam lacrimile, de fiecare dată când îi spuneam că totul va fi bine. Acum, eu eram cea care avea nevoie de alinare, dar nu mai era nimeni acolo.

Într-o seară, am primit un mesaj de la ea: „Mamă, nu știu dacă pot să trec peste asta. Mă doare că nu m-ai pus pe primul loc.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Oare chiar nu vedea că ea a fost mereu pe primul loc? Că tot ce am făcut a fost pentru ea?

Am încercat să-i răspund, dar cuvintele nu veneau. Mă simțeam vinovată, dar și nedreptățită. Oare chiar atât de mult valorează un plic cu bani? Oare dragostea de mamă se măsoară în sume, în gesturi materiale?

Au trecut săptămâni de tăcere. Într-o zi, am văzut-o pe stradă, de mână cu Vlad. Am vrut să mă duc la ea, să o îmbrățișez, să-i spun că o iubesc, că mi-e dor de ea, dar m-am oprit. M-am temut că o voi răni și mai tare. Am rămas pe trotuar, cu ochii în lacrimi, privind cum se îndepărtează.

Acum, stau singură în bucătăria mea, cu o ceașcă de cafea rece și cu sufletul plin de întrebări. Oare am greșit undeva? Oare dragostea de mamă poate fi măsurată în bani? Sau poate, în lumea de azi, sacrificiul nu mai înseamnă nimic?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: cât valorează, cu adevărat, dragostea unui părinte? Și ce ați face dacă ați fi în locul meu?