„Dată Afară După Vestea Sarcinii, 10 Ani Mai Târziu Au Cerut Bani”

Când am aflat că sunt însărcinată la 17 ani, eram îngrozită dar și hotărâtă. Andrei și cu mine eram împreună de doi ani și, în ciuda vârstei noastre fragede, eram dedicați unul altuia. Știam că nu va fi ușor, dar am decis să păstrăm copilul și să înfruntăm provocările împreună.

Îmi amintesc ziua în care le-am spus părinților mei ca și cum ar fi fost ieri. Mama mea, Elena, era în bucătărie pregătind cina, iar tata, Ion, citea ziarul la masă. Am tras adânc aer în piept și am spus vestea. Tăcerea care a urmat a fost asurzitoare. Fața tatălui meu s-a înroșit de furie, iar ochii mamei mele s-au umplut de lacrimi.

„Cum ai putut fi atât de iresponsabilă, Ana?” a strigat tata. „Îți arunci viața la gunoi!”

Mama nu a spus nimic, dar dezamăgirea din ochii ei a fost suficientă să-mi frângă inima. Mi-au dat un ultimatum: fie fac avort, fie plec din casă. Andrei și cu mine am ales să plecăm.

Ne-am mutat într-un apartament mic și dărăpănat la marginea orașului. Andrei lucra două joburi în timp ce eu terminam liceul și aveam grijă de fetița noastră, Valentina. A fost greu, dar ne-am descurcat. Ne aveam unul pe altul și asta era suficient.

Pe măsură ce anii treceau, am muncit din greu să ne construim o viață. Andrei a obținut un job mai bun, iar eu am început să iau cursuri de seară pentru a deveni asistentă medicală. Încă ne luptam cu dificultățile, dar făceam progrese. Valentina creștea fericită și sănătoasă și asta era tot ce conta.

Apoi, la zece ani după ce fusesem dați afară, părinții mei au luat legătura cu mine. Vroiau să ne întâlnim și să vorbim. Eram ezitantă, dar Andrei m-a încurajat să merg. Poate că se schimbaseră, poate că vroiau să-și ceară scuze.

Când am ajuns la cafeneaua unde ne-am dat întâlnire, i-am văzut pe părinții mei stând la o masă, arătând mai bătrâni și mai obosiți decât îi țineam minte. Mama mi-a zâmbit slab când m-a văzut, iar tata mi-a dat din cap.

„Ana, avem nevoie de ajutorul tău,” a spus mama cu vocea tremurând. „Tatăl tău și-a pierdut locul de muncă și ne chinuim să ne descurcăm. Speram că ne poți împrumuta niște bani.”

Eram uluită. După toți acești ani, după tot ce mi-au făcut, îmi cereau ajutorul. Simțeam un amestec de furie și tristețe. Vroiam să-i ajut, dar nu puteam uita cum m-au abandonat când aveam cea mai mare nevoie de ei.

„Îmi pare rău, dar nu vă pot ajuta,” am spus cu vocea tremurând. „M-ați dat afară când aveam nevoie de voi și acum vă așteptați să vă salvez? Am propria mea familie de care trebuie să am grijă.”

Fața tatălui meu s-a înroșit din nou de furie, iar mama a început să plângă. M-am ridicat și am ieșit din cafenea, simțind cum o greutate se ridică de pe umerii mei. În sfârșit m-am impus pentru mine însămi, dar nu m-am simțit atât de bine cum credeam că o să mă simt.

Andrei și cu mine am continuat să muncim din greu și să ne construim o viață pentru familia noastră. Am înfruntat multe provocări, dar le-am înfruntat împreună. Părinții mei nu au mai luat legătura cu mine niciodată și nu i-am mai văzut niciodată. A fost un capitol dureros din viața mea, dar m-a învățat importanța rezilienței și puterea iubirii.