Datoria care ne-a despărțit: Povestea unei familii românești

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit într-o seară, când copiii dormeau deja, iar liniștea casei părea să apese și mai tare pe sufletul meu.

Sorin, soțul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, dar calzi. — Ce vrei să facem, Maria? Să mergem iar la tata și să-i cerem banii? Știi bine că nu-i are…

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. De șase ani, de la nunta noastră, trăiam cu această povară. Atunci, plini de speranță și încredere, i-am dat tatălui meu 15.000 de euro — toți banii pe care îi strânsesem din daruri și economii — ca să-și salveze atelierul de tâmplărie. Ne-a promis solemn că ni-i va returna în cel mult doi ani. Dar atelierul a dat faliment după câteva luni, iar banii s-au dus pe chirii, datorii vechi și materiale care au rămas nevândute.

— Maria, tata te ajută cu copiii. Fără el n-ai fi putut să te întorci la serviciu. Poate ar trebui să considerăm datoria plătită… a spus Sorin încet, ca și cum ar fi încercat să nu mă rănească.

M-am ridicat brusc de pe canapea. — Nu e corect! Nu pentru asta i-am dat banii! Eu am muncit pentru fiecare leu! Tu ai muncit! Nu pot să cred că trebuie să aleg între a fi fiică bună și a fi mamă responsabilă!

În mintea mea se derulau toate momentele din ultimii ani: tata venind dimineața să stea cu Vlad și Ilinca, tata aducând mere din grădină, tata reparând robinetul din baie. Dar tot el era cel care evita mereu discuția despre bani, care spunea „lasă că rezolv eu” și apoi schimba subiectul.

Într-o duminică, după masă, am adus vorba la masa mare din bucătăria părinților mei. Mama a tăcut brusc, iar tata a oftat adânc.

— Maria, știu că te-am dezamăgit. Dar ce vrei să fac? Să vând casa? Să mă duc la bancă? N-am de unde… Dar uite, vă ajut cu copiii, nu vă cer nimic. Nu merit și eu puțină înțelegere?

Sorin a intervenit calm: — Nu vrem să-ți luăm casa, dom’ Costel. Dar nici nu putem să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Avem nevoie de banii ăia pentru avansul la apartament.

Tata s-a ridicat nervos de la masă. — Dacă așa gândiți voi… Poate că n-ar mai trebui să vin pe la voi deloc! Să vă descurcați singuri!

Mama a început să plângă încet. Eu simțeam că mă sufoc între rușine și furie.

În zilele următoare, tata nu a mai venit deloc. Vlad m-a întrebat: — Mami, de ce nu mai vine bunicu’? Mi-e dor de el…

Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să urlu: „Pentru că am avut încredere în el și m-a trădat!” Dar nu puteam să-i spun asta copilului meu.

Seara, Sorin m-a luat de mână: — Maria, trebuie să decizi ce e mai important pentru tine: banii sau relația cu tatăl tău. Eu te susțin orice ai alege.

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la copilăria mea — la tata care mă ducea cu bicicleta la școală, la serile când îmi citea povești. Dar m-am gândit și la cât de greu ne este acum: chiria crește, copiii cresc și ei au nevoie de spațiu, iar noi stăm cu bagajele făcute mereu gata de mutare.

A doua zi am mers la tata acasă. Era în grădină, uda roșiile.

— Tată… am început cu voce tremurată. Nu vreau să ne certăm din cauza banilor. Dar nici nu pot să uit cât de greu ne este nouă acum.

Tata s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți. — Știu că te-am dezamăgit. Dacă aș putea da timpul înapoi… Dar n-am cum.

— Poate că ar trebui să uităm de datorie… Dar vreau să știi că doare. Și nu vreau ca Vlad și Ilinca să crească fără tine.

Tata a lăsat stropitoarea jos și m-a îmbrățișat strâns. — Iartă-mă, fata mea…

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Am decis împreună cu Sorin să nu-i mai cerem banii niciodată. Dar rana a rămas acolo — o rană care mă face să mă întreb dacă am făcut bine sau dacă doar am ales calea cea mai ușoară.

Acum, când îi văd pe copii râzând cu bunicul lor în parc, mă întreb: oare familia valorează mai mult decât orice sumă de bani? Sau am lăsat o nedreptate să se așeze între noi pentru totdeauna?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum împaci inima de fiică cu responsabilitatea de mamă?