Datoria care ne-a rupt familia: Povestea mea despre iertare și trădare

— Nu pot să cred că iar aduci vorba despre bani, Ilie! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de șoaptele noastre nervoase.

Ilie a oftat adânc și a evitat să mă privească în ochi. — Mamă-mea nu mai are cum să ne dea banii înapoi, Horia e bolnav, iar tata abia se ține pe picioare. Hai să-i iertăm… Sunt părinții mei!

Mi-am strâns halatul pe mine, simțind frigul care nu venea doar de la caloriferul stins, ci și din inima mea. Cinci ani. Atât trecuse de când le-am dat banii aceia — 35.000 de lei, toți banii pe care îi aveam atunci. Erau pentru viitorul nostru, pentru copilul care urma să vină pe lume. Pentru liniștea noastră. Dar când doamna Mariana, soacra mea, a venit plângând la noi că s-a spart țevile la casa de vacanță de la Breaza și că nu au cu ce să repare, Ilie a zis că nu putem să-i lăsăm la greu.

— E doar un împrumut, mi-a spus atunci. Ne dau banii înapoi până la Crăciun.

Crăciunul a trecut, apoi încă unul și încă unul. Între timp, eu am stat acasă cu Vlad, băiețelul nostru, numărând fiecare leu. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mic răsfăț. În fiecare lună, când făceam bugetul, mă uitam la suma aceea și mă întrebam dacă o să o mai vedem vreodată.

— Nu e vorba doar de bani, Ilie! am spus printre dinți. E vorba că nici măcar nu și-au cerut scuze. Nici măcar nu au recunoscut că ne-au pus într-o situație grea.

Ilie s-a ridicat brusc de la masă și a început să se plimbe prin bucătărie. — Tu nu înțelegi! Sunt părinții mei! Dacă nu-i ajutăm noi, cine s-o facă? Ce vrei să fac? Să-i dau în judecată?

Am simțit cum mă sufoc. M-am gândit la toate momentele în care doamna Mariana m-a privit de sus pentru că eu vin dintr-o familie simplă din Bacău. La toate replicile ei tăioase despre „cum se face la oraș” și „cum trebuie să-ți crești copilul”. Și totuși, când a avut nevoie de bani, nu s-a sfiit să vină la noi.

— Nu vreau să-i dai în judecată! Vreau doar să recunoști că nu e corect ce se întâmplă! Vreau să simt că suntem o echipă! am spus cu voce joasă.

Ilie s-a oprit și m-a privit pentru prima dată în seara aceea. — Știi cât mă doare situația asta? Crezi că mie îmi e ușor? Dar dacă nu-i iertăm acum… nu știu dacă o să mai pot merge acasă la ei vreodată.

Am tăcut. M-am gândit la Vlad, care întreba mereu de bunici și la cât de mult își dorea Ilie să fie acceptat și iubit de părinții lui. M-am gândit la mama mea, care mi-a spus mereu să nu pun niciodată banii înaintea familiei — dar oare familia cui? A mea sau a lui?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la doamna Mariana: „Sper că nu te superi că Ilie a stat până târziu aseară la noi. Am făcut plăcintă cu brânză pentru Vlad.” Nicio vorbă despre bani. Nicio mulțumire.

În weekend am mers cu Vlad la socri. Casa lor era curată, dar rece. Pe peretele din sufragerie trona o poză mare cu familia lor la casa de vacanță — casa pentru care ne-au cerut banii. M-am uitat lung la poza aceea și am simțit un nod în gât.

— Ce faci, Hannelore? m-a întrebat domnul Gheorghe, socrul meu, cu voce blândă.

— Mă uitam doar… La poză.

— Frumoase vremuri… Acum nu prea mai ajungem acolo. Horia e bolnav…

Am dat din cap și am încercat să zâmbesc. Vlad s-a jucat cu bunica lui în bucătărie, iar Ilie discuta cu tatăl lui despre facturi și pensii.

La plecare, doamna Mariana m-a tras deoparte:

— Să știi că n-am uitat ce ne-ai dat atunci… Dar viața e grea, Hannelore. Poate într-o zi o să putem să vă dăm ceva înapoi.

Am plecat acasă cu inima grea. În acea seară am stat pe balcon și m-am uitat la luminile orașului. Ilie a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Hai să-i iertăm… Pentru noi doi. Să nu mai purtăm povara asta.

L-am privit lung și am simțit lacrimile cum îmi ard ochii.

— Dar cine ne iartă pe noi? Cine ne dă înapoi anii ăștia de renunțări?

Nu știu dacă am făcut bine sau rău că am acceptat până la urmă să iertăm datoria. Poate că uneori iertarea e singura cale spre liniște — sau poate doar o altă formă de resemnare. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât valorează liniștea unei familii?