Datoria mamei mele, crucea mea: O moștenire pe care nu am vrut-o niciodată

— Luca, iar au sunat de la bancă! Ce vrei să le spun? Că nu avem? — vocea mamei răsuna ca un clopot spart prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima grea. Aveam 23 de ani, dar mă simțeam de 40.

— Spune-le adevărul, mamă. Că nu avem. Ce altceva să le spui? — am răspuns, încercând să-mi ascund furia și neputința. Dar mama, cu ochii ei obosiți și umerii aduși, s-a prăbușit pe scaunul din bucătărie și a început să plângă încet, ca un copil pedepsit.

Așa începe fiecare zi din viața mea: cu telefoane de la recuperatori, cu scrisori de la executor, cu promisiuni pe care nu le putem ține. Tata a plecat când aveam 10 ani, lăsându-ne doar cu facturi neplătite și o mamă prea mândră ca să ceară ajutor. Mama a încercat să țină totul pe umeri: două joburi prost plătite, credite luate ca să plătească alte credite, visuri de mai bine pentru mine care s-au transformat în coșmaruri pentru amândouă.

Când am terminat liceul, am vrut să plec la Cluj, să studiez psihologia. Dar nu mi-am permis nici măcar taxa de înscriere. Am rămas acasă, lucrând la supermarket și făcând meditații cu copiii vecinilor. Orice ban câștigat mergea direct la bancă sau la întreținere. Prietenii mei ieșeau la terase, mergeau la mare, își făceau planuri. Eu număram banii de tramvai și mă rugam să nu se strice frigiderul.

— Luca, tu nu vezi că nu mai pot? — îmi spunea mama noaptea târziu, când credea că dorm. — Dacă nu erai tu… Nu știu ce făceam.

Dar eu vedeam. Vedeam cum se stinge încet, cum fiecare refuz de la bancă îi mai ia o bucată din suflet. Și totuși, uneori o uram pentru tot ce a făcut greșit. Pentru că nu a știut să spună „nu”, pentru că a crezut în promisiuni deșarte, pentru că a pus totul pe umerii mei fără să mă întrebe dacă pot duce.

Într-o zi, când am ajuns acasă după tura de la supermarket, am găsit-o pe mama vorbind cu mătușa Ileana la telefon. — Nu mai pot, Ileana! Luca e copil bun, dar nu e corect să tragă ea pentru toate prostiile mele! — plângea mama.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mătușa Ileana era sora mamei, dar nu ne vizita niciodată. Întotdeauna spunea că „nu vrea să se bage”, că „fiecare cu crucea lui”. Dar acum părea că vrea să ajute.

— Las-o pe Luca să vină la mine la Ploiești! Să-și găsească un job acolo, să înceapă de la zero! — am auzit-o spunând.

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii: — Vrei să pleci? Poate acolo o să-ți fie mai bine…

Am simțit un val de vinovăție. Cum să o las singură? Dar cum să mai trăiesc așa? Am stat toată noaptea trează, uitându-mă la tavan și întrebându-mă: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul meu la fericire?

A doua zi i-am spus mamei că vreau să încerc. A plâns mult, dar m-a lăsat să plec. La Ploiești am găsit repede un job la o librărie și o cameră mică într-un apartament vechi. Pentru prima dată în viață am avut bani doar pentru mine. Mi-am cumpărat o carte nouă și o cafea bună. Am simțit că trăiesc.

Dar liniștea nu a durat mult. Mama mă suna zilnic: — Luca, iar au venit scrisori… Ce fac? Nu pot fără tine!

M-am întors acasă după două luni. Nu puteam s-o las singură cu datoriile și cu fricile ei. Am reluat vechiul ritm: muncă, facturi, telefoane de amenințare. Prietenii mă întrebau de ce nu plec din țară sau măcar din București. Le spuneam că nu pot. Dar adevărul era că nu știam cine sunt fără povara asta.

Într-o seară, după ce am plătit ultima rată pe luna aceea și am rămas cu 30 de lei până la salariu, m-am certat rău cu mama:

— De ce nu ai spus „nu” când ai putut? De ce trebuie eu să plătesc pentru greșelile tale?

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi străină:

— Pentru că te iubesc! Pentru că am vrut să ai tot ce n-am avut eu!

— Dar eu n-am avut nimic! Doar frică și rușine!

A izbucnit în plâns și a fugit în dormitor. Eu am rămas în bucătărie, tremurând de furie și neputință.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare scurtă de la mama: „Iartă-mă că te-am tras după mine în toate astea. Poate dacă pleci acum, încă mai ai timp să fii fericită.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Am plâns până n-am mai avut lacrimi. Apoi am sunat-o pe mătușa Ileana:

— Pot să vin la tine?

— Oricând, Luca. Ușa mea e deschisă.

Am făcut bagajul și am plecat fără să mă uit înapoi. În tren spre Ploiești mi-am promis că voi trăi pentru mine. Că voi încerca să iert și să uit.

Au trecut doi ani de atunci. Mama încă mă sună uneori, dar vorbim despre flori sau vreme, niciodată despre bani sau datorii. Am început facultatea la seral și lucrez în continuare la librărie. Încet-încet, am învățat să respir fără greutatea trecutului.

Dar uneori mă întreb: cât din viața mea e cu adevărat al meu? Și cât e doar ecoul alegerilor altora?

Oare voi reuși vreodată să fiu liberă cu adevărat?