De ce am rămas singură, chiar dacă am fost „cealaltă femeie”: Povestea Anei din București

— Ana, nu mai pot să-ți promit nimic, îmi pare rău… vocea lui Vlad tremura, iar eu simțeam cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul meu din Drumul Taberei domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinul meu. Mă uitam la telefonul pe care încă îl țineam strâns în palmă, ca și cum aș fi putut să-l fac să se răzgândească doar cu puterea gândului.

Nu știu când am ajuns aici. Nu știu când am început să mă mint că e doar o aventură, că nu mă voi îndrăgosti, că nu voi suferi. Vlad era profesorul meu de la master, cu zece ani mai în vârstă, căsătorit și cu un copil. La început, totul părea un joc periculos, dar controlat. Îmi plăcea atenția lui, felul în care mă făcea să mă simt specială într-o lume în care mereu am avut impresia că nu contez destul.

— Ana, ești sigură că vrei să faci asta? mă întrebase prietena mea, Ioana, într-o seară când îi povestisem totul.
— Nu știu… dar nu pot să mă opresc. E ca un drog. Când nu-l văd, mă doare tot corpul. Când îl văd, uit cine sunt.

Am crescut într-o familie unde tata pleca des de acasă și mama plângea pe ascuns. Poate de aceea am ajuns să cred că dragostea e mereu ceva ce trebuie să aștepți, să cerșești, să furi cu jumătăți de măsură. Vlad era primul bărbat care mă făcea să simt că merit ceva mai mult. Sau cel puțin așa credeam.

Primele luni au fost ca un vis. Îmi trimitea mesaje noaptea târziu: „Mi-e dor de tine”, „Aș vrea să fiu acum lângă tine”. Ne întâlneam pe ascuns la cafeneaua mică din Cotroceni sau la mine acasă, când soția lui era plecată la părinți. Îmi aducea flori și-mi spunea că sunt femeia pe care ar fi vrut s-o întâlnească înainte de a se căsători.

Dar încet-încet, visul s-a transformat în coșmar. Zilele mele erau pline de așteptare și frică. Frică să nu fiu descoperită, frică să nu-l pierd, frică să nu mă pierd pe mine însămi. Sărbătorile le petreceam singură, cu telefonul pe masă, sperând la un mesaj scurt: „Te iubesc”. De Crăciun, mama m-a întrebat:

— Ana, tu nu ai pe nimeni? Ești mereu tristă…

Am mințit-o. Am spus că sunt prea ocupată cu facultatea. Dar adevărul era că eram ocupată cu așteptarea. Așteptam ca Vlad să-și părăsească familia pentru mine. Așteptam ca el să aleagă. Dar el nu a ales niciodată.

Într-o zi, am primit un mesaj de la soția lui Vlad: „Știu totul despre voi. Să-ți fie rușine.” M-am prăbușit pe podea și am plâns ore întregi. Vlad m-a sunat disperat:

— Ana, te rog, nu-i răspunde! Totul e un haos acum…

Atunci am realizat cât de mult rău am făcut. Nu doar mie, ci și altora. Am distrus o familie pentru o iubire care nici măcar nu era a mea pe deplin. Am devenit „cealaltă femeie”, cea despre care lumea vorbește cu dispreț sau milă.

După scandal, Vlad s-a îndepărtat de mine. Îmi scria tot mai rar și tot mai sec: „Nu pot acum”, „Trebuie să-mi repar familia”. Am simțit cum mă sting încetul cu încetul. Prietenii mei s-au îndepărtat și ei; Ioana mi-a spus:

— Ana, trebuie să te regăsești. Nu poți trăi din firimituri.

Dar cum să te regăsești când nici nu știi cine ai fost vreodată? Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Popescu, m-a întrebat într-o ședință:

— De ce crezi că ai acceptat să fii a doua alegere?

Nu am știut ce să-i răspund atunci. Poate pentru că nu am crezut niciodată că merit mai mult. Poate pentru că mi-era frică de singurătate mai mult decât de orice altceva.

Au trecut luni de zile până când am reușit să ies din cercul vicios al vinovăției și al regretului. Am început să ies din nou cu prietenii, să merg la teatru, să citesc. Dar rana a rămas acolo, ca o cicatrice invizibilă.

Într-o zi l-am întâlnit pe Vlad întâmplător la metrou. Era cu fiul lui de mână. M-a privit scurt și a întors capul. Atunci am înțeles: pentru el am fost doar o paranteză într-o viață complicată. Pentru mine însă, el a fost totul — și tocmai asta a fost greșeala mea.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă gândesc: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare cât de mult trebuie să suferim ca să învățăm să ne iubim pe noi înșine?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu niciodată „cealaltă femeie”. Și voi lupta pentru dreptul meu la fericire — chiar dacă asta înseamnă să învăț să fiu singură.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că merită vreodată să fii a doua alegere în viața cuiva?