De ce ar trebui să-mi vând apartamentul ca să salvez familia soțului? – Lupta mea pentru propriul cămin și demnitate

— Nu pot să cred că mă pui în situația asta, Sorin! Am muncit douăzeci de ani pentru apartamentul ăsta!
Vocea mea tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Sorin, soțul meu, stătea în mijlocul sufrageriei, cu ochii în pământ. Pe canapea, mama lui, doamna Viorica, își frământa mâinile și ofta teatral.
— Irina, e fratele lui! Nu poți să-l lași pe Mihai pe drumuri, spuse ea cu glasul acela dulceag pe care îl folosea mereu când voia să mă manipuleze.

M-am uitat la Sorin, așteptând să spună ceva. Să mă apere. Să spună că nu e corect. Dar el tăcea. M-am simțit trădată. Parcă tot aerul din cameră devenise greu, apăsător.

Nu era prima dată când familia lui Sorin încerca să mă convingă să fac sacrificii pentru ei. Dar niciodată nu ajunseseră atât de departe. Mihai, cumnatul meu, făcuse datorii mari cu afacerea lui de transporturi și banca îi pusese poprire pe casă. Singura soluție, spunea soacra mea, era să vindem apartamentul nostru — apartamentul pe care îl cumpărasem eu, înainte să-l cunosc pe Sorin — ca să-l ajutăm pe Mihai să-și plătească datoriile.

— Irina, gândește-te la familie! Familia e tot ce contează! a mai spus doamna Viorica, ridicând tonul.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Familia? Dar eu? Eu nu sunt familie? Eu nu contez?

Am ieșit din cameră trântind ușa și m-am refugiat în dormitor. Am început să plâng în hohote. M-am uitat la poza cu părinții mei, care nu mai erau de mult printre noi. Tata mi-a spus mereu: „Nu lăsa pe nimeni să-ți ia ce ai muncit tu cu mâinile tale.”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate zilele în care am muncit peste program ca să strâng bani pentru avansul la apartament. La toate serile în care am mâncat doar o supă la plic ca să pot pune ceva deoparte. La cât de greu mi-a fost să mă descurc singură după ce mama a murit și tata s-a îmbolnăvit.

A doua zi dimineață, Sorin a venit la mine cu ochii roșii de nesomn.
— Irina… hai să vorbim. Știu că e greu, dar Mihai chiar are nevoie de noi.

— De mine are nevoie, Sorin! Nu de noi! Tu ai contribuit cu ceva la apartamentul ăsta? Ai plătit vreo rată? Ai pus vreun leu la avans? Nu! Și-acum vrei să-l dau pentru fratele tău?

Sorin a tăcut. Știam că îl doare adevărul, dar nu mai puteam să tac. Simțeam că dacă cedez acum, o să pierd tot ce sunt.

Au urmat zile întregi de discuții aprinse. Soacra mea venea zilnic cu argumente noi: „Dumnezeu vede cine ajută”, „O familie unită trece peste orice”, „Ce-o să zică lumea dacă nu-l ajutăm pe Mihai?”

Prietenii mei îmi spuneau să nu cedez. Colega mea de birou, Camelia, mi-a zis într-o pauză de cafea:
— Irina, dacă le dai acum apartamentul, o să te folosească toată viața. Gândește-te la tine!

Dar presiunea era uriașă. Într-o seară, Mihai a venit beat la ușa noastră și a început să țipe:
— Din cauza ta o să ajung pe stradă! Tu ești o egoistă! Ce fel de femeie ești?

Am sunat la poliție. A doua zi, soacra mea m-a sunat plângând:
— Cum ai putut să faci asta? Să chemi poliția pe fratele lui Sorin? Ești o nenorocită!

În acea clipă am simțit că nu mai pot. Am luat o decizie grea: i-am spus lui Sorin că dacă mai insistă cu vânzarea apartamentului, divorțăm.

— Nu pot trăi cu cineva care nu mă respectă și nu mă apără! i-am spus printre lacrimi.

A fost pentru prima dată când am pus piciorul în prag. Pentru prima dată când am ales să mă apăr pe mine.

Sorin a plecat la mama lui câteva zile. M-am simțit singură și vinovată, dar și ușurată. În sfârșit liniște! Am început să-mi recuperez viața: am redecorat sufrageria, am ieșit cu prietenele, am citit cărți uitate pe rafturi.

După o săptămână, Sorin s-a întors acasă. Avea un buchet de flori și ochii triști.
— Irina… îmi pare rău. Ai dreptate. N-ar fi trebuit să te pun niciodată în situația asta. Am vorbit cu Mihai și cu mama. Nu mai insistăm.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. Nu știam dacă pot ierta atât de ușor. Dar știam că am câștigat ceva mult mai important: respectul față de mine însămi.

Astăzi, când mă uit la cheile apartamentului meu, simt că țin în mână toată viața mea. Și mă întreb: câte femei din România au curajul să spună „nu” atunci când toată lumea le cere sacrificii? Cât valorează liniștea și demnitatea unei femei care a învățat să se pună pe primul loc?