De ce doare să fii „cealaltă”? Povestea mea, Ana, din Iași

— Ana, nu mai pot continua așa. Trebuie să alegi: ori eu, ori liniștea ta. Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte. Era 6:30 dimineața, iar orașul abia se trezea. În apartamentul meu din Tătărași, liniștea era spartă doar de cuvintele lui grele.

Nu știam ce să răspund. Îl iubeam pe Vlad cu o disperare care mă speria. Îl cunoscusem la birou, la firma de contabilitate unde lucram amândoi. El era șeful departamentului, mereu calm, mereu cu zâmbetul acela care părea că știe toate răspunsurile. Eu eram Ana, fata care visa să devină cineva, dar care se pierdea printre facturi și dosare.

Totul a început într-o seară ploioasă de noiembrie. Rămăsesem amândoi peste program. El mi-a adus o ciocolată caldă și mi-a spus: „Știi, Ana, uneori cred că viața e doar o sumă de alegeri greșite.” Am râs atunci, fără să știu că râsul meu avea să devină curând plâns.

Vlad era căsătorit cu Irina de zece ani. Aveau un băiat, Radu, de șapte ani. Îmi povestea despre el cu ochii umezi: „E tot ce am mai bun pe lume.” Și totuși, venea la mine. Îmi spunea că acasă nu mai găsește liniște, că Irina s-a schimbat, că nu-l mai ascultă. Eu îl ascultam. Îl iubeam. Îl așteptam în fiecare marți și joi seara, când spunea acasă că are ședințe târzii.

La început m-am mințit că nu fac nimic rău. Că nu e vina mea dacă el nu mai iubește pe altcineva. Dar nopțile în care mă trezeam singură, cu telefonul stins ca să nu sune Irina din greșeală, m-au învățat altceva: vina e ca o pată care nu se duce niciodată.

Mama a aflat prima. A venit la mine într-o duminică dimineață, cu plăcintă cu mere și ochii roșii de nesomn.
— Ana, tu chiar crezi că el va pleca vreodată de la soția lui?
Am tăcut. Nu știam ce să-i spun. În adâncul sufletului meu, speram că da. Dar fiecare zi care trecea fără ca Vlad să-și facă bagajele era o nouă rană.

Prietenii mei au început să mă evite. Nu mă mai chemau la ieșiri. „Nu vrem să fim implicați”, mi-a spus Laura într-un mesaj sec. Am rămas singură cu gândurile mele și cu Vlad, care venea și pleca după bunul plac.

Într-o seară de vară, când orașul era sufocat de căldură și țânțarii nu mă lăsau să dorm, Vlad a venit la mine mai devreme decât de obicei.
— Irina bănuiește ceva. A găsit un mesaj de la tine.
Mi s-a făcut frig instantaneu.
— Și ce ai făcut?
— Am mințit-o. I-am spus că ești doar o colegă care are nevoie de ajutor la muncă.

Atunci am simțit pentru prima dată rușinea adevărată. Eram motivul pentru care o femeie plângea acasă, pentru care un copil simțea tensiunea dintre părinți.

Au trecut luni întregi în care am trăit între două lumi: una în care eram iubita lui Vlad și alta în care eram doar Ana, fata singură din Iași care nu mai avea curaj să se uite în oglindă.

Într-o zi, Irina m-a sunat. Vocea ei era calmă, dar rece ca gheața.
— Ana, știu totul. Nu vreau scandal. Vreau doar să-mi lași familia în pace.
Am plâns ore întregi după acel telefon. Vlad a venit la mine furios:
— Ce i-ai spus? De ce ai vorbit cu ea?
— N-am avut de ales! M-a sunat ea!
— Trebuia să negi totul!

Atunci am înțeles: pentru Vlad eram doar o evadare din realitate. Nu avea curajul să-și asume nimic. Eu eram cea care trebuia să mint, să sufăr, să mă ascund.

Într-o dimineață m-am privit în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Aveam cearcăne adânci și ochii goi. Am decis să-i scriu Irinei o scrisoare:
„Îmi pare rău pentru tot răul pe care l-am făcut fără să vreau. Nu pot cere iertare pentru iubirea mea greșită, dar pot promite că nu voi mai fi niciodată motivul lacrimilor tale.”

I-am dat lui Vlad scrisoarea și i-am spus că totul s-a terminat.
— Ana, nu poți face asta! Te iubesc!
— Nu mă iubești destul încât să fii sincer nici măcar cu tine însuți.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare când îl văd uneori pe stradă cu familia lui. Dar am învățat să trăiesc cu alegerile mele și cu consecințele lor.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Merită vreodată iubirea dacă e clădită pe suferința altcuiva? Poate cineva să fie fericit când altcineva plânge din cauza lui?