De ce fiul meu mi-a spus că nu sunt invitată la nunta lui: Mărturia unei mame

— Nu vreau să vii la nuntă, mamă. Vocea lui Rareș era rece, aproape străină. Stătea în pragul ușii, cu mâinile încrucișate pe piept, evitând să mă privească în ochi. Am simțit cum mi se taie respirația, ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

— Cum adică? am bâiguit, încercând să-mi găsesc cuvintele. Rareș, eu sunt mama ta! Cum să nu vin la nunta ta?

A ridicat din umeri, cu o indiferență care m-a durut mai tare decât orice palmă. — E decizia mea. Nu vreau să stricăm ziua asta. Nu vreau discuții.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, cu mâinile tremurânde. În minte mi se derulau anii în care am fost doar noi doi. El era tot ce aveam după ce Mihai, soțul meu, ne-a părăsit pentru o altă femeie când Rareș avea doar șapte ani. Am muncit pe brânci — două joburi, nopți nedormite, sacrificii peste sacrificii — doar ca lui să nu-i lipsească nimic. Mi-am pus viața pe pauză pentru el. Și acum…

— Rareș, te rog… Spune-mi ce am făcut greșit! am șoptit printre lacrimi.

A oftat și a privit pe fereastră. — Nu e vorba doar de tine. E vorba de mine și de Ioana. Ea nu se simte bine în prezența ta. Mereu ai ceva de comentat, mereu găsești ceva ce nu-ți convine. Vreau liniște la nunta mea.

Ioana… Viitoarea lui soție. O fată tăcută, mereu cu privirea în pământ când venea pe la noi. Niciodată nu am reușit să ne apropiem, oricât am încercat. Poate că am fost prea critică, poate că am vrut prea mult ca fiul meu să aibă parte de tot ce e mai bun…

În acea noapte nu am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingând cu mâna jucăriile vechi ale lui Rareș, pozele de când era mic, scrisorile pe care mi le lăsa pe frigider: „Te iubesc, mami!” Unde s-a rupt totul? Când a început să mă vadă ca pe un obstacol?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Lidia. — Nu pot să cred! a exclamat ea furioasă. Cum să nu te invite la nuntă? Tu l-ai crescut singură! Să nu-l lași așa! Du-te acolo chiar dacă nu vrea!

Dar eu știam că nu pot forța lucrurile. Rareș era adult acum. Avea dreptul să-și aleagă drumul. Dar oare nu meritam și eu un strop de recunoștință?

Au trecut zilele ca prin ceață. Vecina mea, doamna Stanciu, mă oprea pe scară: — Ce faci, Mariana? Parcă ai fi văzut fantome…

— Sunt bine, i-am răspuns mecanic.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu lui Rareș un mesaj lung. I-am povestit cât de mult îl iubesc și cât de tare mă doare decizia lui. I-am cerut iertare dacă am greșit cu ceva și i-am spus că voi respecta dorința lui, dar că sufletul meu va fi mereu lângă el.

Mi-a răspuns sec: „Mulțumesc că înțelegi.”

Ziua nunții a venit ca un coșmar din care nu puteam să mă trezesc. Am stat singură în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, ascultând râsetele și muzica de la blocul vecin. M-am uitat la pozele vechi și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

După nuntă, Rareș a venit o singură dată pe la mine. Era schimbat — mai distant, mai grăbit.

— Mamă, vreau să știi că nu a fost ușor pentru mine să iau decizia asta.

— Atunci de ce ai făcut-o? l-am întrebat cu glas stins.

— Pentru că simțeam că nu mă asculți niciodată. Mereu ai vrut să fie ca tine. Ioana s-a simțit mereu judecată de tine… Și eu la fel.

Am rămas fără cuvinte. Poate că am greșit fără să-mi dau seama… Poate că dorința mea de a-l proteja s-a transformat într-o povară pentru el.

Au trecut luni de zile fără să ne vedem prea des. Prietenele mele îmi spuneau să-l sun mai des, să mă duc peste ei cu prăjituri sau sarmale „ca orice mamă româncă”. Dar eu simțeam că orice gest ar fi forțat.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Ioana: „Putem vorbi?”

Am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea mică din centru. Era emoționată și părea sinceră.

— Știu că v-am rănit pe amândoi cu atitudinea mea… i-am spus înainte să apuce ea să vorbească.

— Și eu am greșit… a recunoscut ea cu ochii în lacrimi. Mi-a fost frică să nu-l pierd pe Rareș dacă nu mă impun… Dar el are nevoie de dumneavoastră.

Am stat mult de vorbă atunci și am simțit pentru prima dată că există o cale spre împăcare.

Rareș a venit acasă în acea seară și m-a îmbrățișat fără cuvinte. Am plâns amândoi.

Nu știu dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Dar știu că dragostea dintre mamă și fiu e mai puternică decât orice orgoliu sau neînțelegere.

Mă întreb adesea: oare câți părinți trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare putem învăța vreodată să ne ascultăm cu adevărat copiii fără să-i sufocăm cu dragostea noastră?