De ce mereu eu plătesc? – Povestea unei femei despre iubire, bani și limite

— Iar ai uitat să plătești întreținerea, Vlad? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce răsfoiam facturile adunate pe masa din bucătărie. Era deja a treia lună la rând când totul rămânea pe umerii mei. Vlad s-a ridicat din fotoliu, cu telecomanda în mână, și a oftat fără să mă privească.

— O să-ți dau banii mâine, Irina. Știi că am avut o lună grea la muncă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era același refren pe care îl auzeam de ani de zile. La început, nu mi-a păsat. Îl iubeam și voiam să-l ajut. Dar acum, după cinci ani împreună, simțeam că nu mai pot duce singură totul.

M-am așezat pe marginea patului, cu capul în mâini. În mintea mea se derulau toate momentele în care am plătit chiria, vacanțele, ieșirile la restaurant, chiar și cadourile pentru părinții lui. Mama îmi spunea mereu: „Irina, ai grijă să nu devii portofelul lui!” Dar eu îi răspundeam că Vlad are nevoie de timp să se pună pe picioare.

Într-o seară de iarnă, după ce am venit obosită de la serviciu, l-am găsit pe Vlad cu prietenii lui în sufragerie. Mesele erau pline de bere și snacks-uri, iar râsetele lor răsunau până pe scară. M-am retras în dormitor, dar nu înainte să aud cum unul dintre ei îi spunea:

— Băi, Vlad, tu chiar trăiești ca un boier! Noroc cu Irina ta!

Am simțit cum mă arde obrajii de rușine și furie. Nu era prima dată când auzeam astfel de remarci. Prietenele mele mă întrebau mereu de ce accept situația asta. „Nu vezi că te folosește?” îmi spunea Adina la o cafea. Dar eu refuzam să cred că omul pe care îl iubesc ar putea fi atât de lipsit de respect.

Într-o duminică dimineață, am decis să vorbesc deschis cu el. L-am privit în ochi și i-am spus:

— Vlad, nu mai pot continua așa. Simt că sunt singură în relația asta. Totul cade pe mine: facturi, cumpărături, planuri de viitor. Tu când ai de gând să contribui?

A tăcut câteva secunde, apoi a ridicat din umeri:

— Irina, știi că nu e ușor pentru mine. Salariul meu abia ajunge pentru mine. Tu câștigi mai bine…

— Nu e vorba doar de bani! E vorba de implicare! Vreau să simt că suntem o echipă!

A dat din cap absent și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu gândurile mele și cu senzația că vorbesc la pereți.

În acea seară am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă, nu mai știu ce să fac… Parcă nu mai sunt eu în viața mea.

— Draga mea, tu trebuie să decizi cât valorezi pentru tine însăți. Dacă el nu te respectă acum, crezi că se va schimba vreodată?

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. În zilele următoare am început să observ tot mai clar cum Vlad evita orice responsabilitate. Când venea vorba de planuri mari — o casă nouă, un copil — schimba subiectul sau glumea că „nu e momentul”.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Raluca mi-a povestit cum soțul ei a făcut un credit fără să-i spună și a lăsat-o cu datorii. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Dacă Vlad ar face la fel? Dacă într-o zi m-aș trezi cu conturile goale?

Seara aceea a fost decisivă pentru mine. L-am așteptat acasă și i-am spus:

— Vlad, trebuie să ne despărțim. Nu mai pot trăi cu sentimentul că sunt doar o sursă de bani pentru tine.

A încercat să mă convingă să-i mai dau o șansă, dar ceva în mine s-a rupt definitiv. Am împachetat câteva haine și am plecat la mama pentru câteva zile.

Primele nopți au fost grele. M-am simțit vinovată, singură și pierdută. Dar încet-încet am început să-mi recapăt stima de sine. Am ieșit cu prietenele, am citit cărți despre relații toxice și am început terapia.

După câteva luni, Vlad mi-a scris un mesaj lung în care își cerea scuze și promitea că se va schimba. Dar eu știam deja răspunsul: nu mai voiam să fiu salvatoarea nimănui.

Acum privesc în urmă cu recunoștință pentru lecția dureroasă pe care am primit-o. Știu că merit un partener care să mă respecte și să fie alături de mine la bine și la greu.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? De ce ne e atât de greu să spunem „ajunge”? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să pună limite acolo unde iubirea devine povară.