De ce nu am găsit fericirea pe care am visat-o: Povestea mea ca „cealaltă femeie”

— Irina, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa, între două vieți. Trebuie să aleg, mi-a spus Radu într-o seară ploioasă de noiembrie, cu ochii roșii de oboseală și vinovăție. Stăteam pe canapeaua mea mică din garsoniera închiriată, cu mâinile strânse în poală, simțind cum fiecare cuvânt al lui îmi taie respirația.

Nu eram o adolescentă naivă. Aveam 34 de ani, un job decent la o agenție de publicitate, prieteni buni și o familie care mă iubea, chiar dacă nu înțelegeau mereu alegerile mele. Dar când l-am cunoscut pe Radu, ceva s-a rupt în mine. El era tot ce nu avusesem niciodată: matur, atent, cu un umor fin și o privire care părea să vadă direct în sufletul meu. Știam că e însurat, că are doi copii — Andreea și Vlad — dar mă mințeam că ceea ce simțeam era mai presus de orice regulă sau moralitate.

La început, totul era ca într-un film romantic. Întâlniri pe ascuns, mesaje târzii în noapte, promisiuni șoptite la ureche. Îmi spunea că sunt aerul lui, că fără mine nu mai poate respira. Eu îi credeam fiecare cuvânt, deși undeva, în adâncul meu, știam că nu e corect. Dar cine mai ține cont de corectitudine când inima bate atât de tare?

După aproape doi ani de relație ascunsă, Radu a cedat presiunii. Soția lui, Camelia, aflase totul. A urmat un scandal monstru, telefoane furioase, amenințări și lacrimi. Într-o noapte, Radu a venit la mine cu două valize și ochii goi. — Am plecat. Nu mai există cale de întoarcere.

Am crezut că acela era începutul fericirii noastre. În sfârșit puteam să fim împreună fără să ne ascundem. Dar realitatea a venit peste noi ca un val rece. Radu era mereu obosit, absent cu gândurile la copii și la ce lăsase în urmă. Îl auzeam noaptea plângând în baie, crezând că dorm.

— Irina, nu pot să nu mă gândesc la Andreea… Azi e ziua ei de naștere și eu nu sunt acolo. Ce fel de tată sunt eu?

Îl luam în brațe și încercam să-l liniștesc, dar simțeam cum între noi se ridică un zid invizibil. Vinovăția lui devenea și a mea. Prietenii mei mă evitau sau mă priveau cu milă. Mama nu-mi mai răspundea la telefon decât scurt și rece.

— Tu chiar crezi că poți construi ceva pe suferința altora? m-a întrebat într-o zi sora mea, Ana.

Am început să mă simt străină în propria viață. Radu era tot mai absent, iar eu tot mai singură. Încercam să-l fac să râdă, să-l scot din starea aceea apăsătoare, dar nimic nu funcționa.

Într-o seară, după ce s-a întors de la o întâlnire cu copiii lui — întâlniri rare și tensionate — l-am găsit stând pe marginea patului, cu capul în mâini.

— Irina, cred că am greșit. Nu trebuia să plec… Nu trebuia să te implic în asta.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Toate sacrificiile mele păreau inutile. Toate visele despre o viață împreună se spulberau încet-încet.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare. Radu s-a mutat într-un apartament mic, aproape de copiii lui. Eu am rămas singură în garsonieră, cu pereții care păstrau ecoul promisiunilor lui.

Am încercat să-mi reconstruiesc viața: am ieșit cu prietenele, am mers la terapie, am început să scriu într-un jurnal. Dar rana era acolo, mereu deschisă.

Într-o zi am primit un mesaj de la Camelia: „Sper că ești fericită acum.” M-am uitat minute în șir la ecranul telefonului fără să știu ce să răspund. Eram fericită? Nu. Eram doar o umbră a femeii care fusesem cândva.

Mi-am dat seama cât de mult m-am mințit singură: iubirea nu poate crește pe ruinele unei familii distruse. Oricât am încercat să justific totul prin sentimentele mele pentru Radu, adevărul era că am rănit oameni nevinovați — pe Camelia, pe copii și chiar pe mine însămi.

Acum, după aproape trei ani de la acea seară ploioasă de noiembrie, încă mă întreb dacă a meritat totul. Poate că unele iubiri nu sunt menite să fie trăite până la capăt. Poate că fericirea adevărată nu vine niciodată din suferința altora.

Mă uit în oglindă și mă întreb: Oare câți dintre noi au curajul să recunoască atunci când greșesc? Și câți dintre noi pot ierta — pe ceilalți sau pe ei înșiși?