De ce nu mai vine bunica? Povestea unui zid de tăcere

— Mama, de ce nu mai vine bunica la noi? întrebă Ilinca, fetița mea de șase ani, în timp ce își strângea păpușa la piept și mă privea cu ochii mari, plini de nedumerire.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era deja a treia oară săptămâna asta când copiii întrebau același lucru. Nu știam ce să le răspund. Cum să le explic că între adulți există uneori tăceri care dor mai tare decât orice ceartă? Cum să le spun că bunica lor, Maria, nu mai trecuse pragul casei noastre de șase luni, de când o discuție banală s-a transformat într-un zid rece între noi?

Totul a început într-o după-amiază de duminică, când Maria a venit la noi cu o plăcintă cu mere, zâmbind larg. Era genul acela de duminică în care totul părea să meargă prost: copiii se certau pe jucării, soțul meu, Radu, era iritat din cauza serviciului, iar eu încercam să țin casa în frâu. Maria a intrat direct în bucătărie și a început să dea indicații: „Nu pune atâta sare în ciorbă, Luciana! Și nu-i mai lăsa pe copii să stea atât la televizor!”

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu era prima dată când făcea asta, dar în ziua aceea nu am mai putut să tac.

— Maria, te rog frumos, lasă-mă să mă descurc cum știu eu! Nu e nevoie să-mi spui mereu ce să fac!

Ea s-a oprit din amestecat în ciorbă și m-a privit lung. În ochii ei am văzut o umbră de tristețe, dar și o urmă de mândrie rănită.

— Eu doar încerc să ajut… Nu vreau să deranjez.

— Dar mă deranjezi! am spus, poate prea tare. Mă simt mereu judecată.

Radu a intrat în bucătărie exact atunci. S-a uitat la mine, apoi la mama lui.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic, doar că nu mai pot! am izbucnit eu. Nu mai pot cu sfaturile astea necerute!

Maria și-a luat geanta și a ieșit fără un cuvânt. Ușa s-a trântit încet, dar sunetul acela a rămas în mine ca un ecou dureros.

De atunci, nu a mai venit. Nici la ziua Ilincăi, nici de Paște. A sunat doar o dată, scurt, să întrebe dacă suntem bine. Radu a încercat să o convingă să vină, dar ea a spus mereu că „nu vrea să deranjeze”.

Copiii au început să întrebe tot mai des de ea. Eu am început să mă simt tot mai vinovată. Seara, când adormeam lângă Radu, îl simțeam tensionat. Nu vorbea despre mama lui, dar știam că îl doare.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să deschid subiectul:

— Crezi că am greșit? Poate am fost prea dură cu mama ta…

Radu a oftat adânc.

— Nu știu… Poate că da. Dar și ea trebuia să înțeleagă că nu mai suntem copii. Că avem familia noastră acum.

— Dar dacă nu se mai întoarce niciodată? Dacă copiii n-o vor mai vedea?

Radu s-a ridicat din pat și a ieșit pe balcon. L-am auzit plângând în șoaptă. Atunci am realizat cât de mult îl doare pe el această ruptură.

Zilele au trecut greu. Încercam să umplu golul cu activități pentru copii, cu vizite la părinții mei sau la prieteni. Dar nimic nu era la fel. La fiecare aniversare sau eveniment important simțeam lipsa Mariei ca pe o rană deschisă.

Într-o zi, am primit un mesaj de la ea: „Sper că sunteți bine. Sărut mâna copiilor.” Atât. Am vrut să-i răspund, dar nu am găsit cuvintele potrivite.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Ilinca a venit la mine cu un desen: era ea și bunica ținându-se de mână în parc.

— Mami, când vine bunica să mergem iar în parc?

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii.

— Nu știu, puiule… Poate curând.

Dar nici eu nu credeam asta. În noaptea aceea am scris o scrisoare Mariei. I-am spus tot ce simt: cât de greu îmi este fără ea, cât de mult îi duc lipsa copiii și cât de mult îmi pare rău pentru acea zi. Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o pe masa din bucătărie zile întregi fără curajul s-o trimit.

Într-o dimineață, Radu a găsit plicul.

— Ce e asta?

— O scrisoare pentru mama ta… Dar nu știu dacă are rost s-o trimit.

A luat plicul și mi l-a pus în palmă.

— Trimite-o. Poate e timpul să spargem tăcerea asta.

Am trimis scrisoarea. Au trecut două săptămâni fără niciun semn. Într-o duminică dimineață, când pregăteam micul dejun, am auzit soneria. Copiii au fugit spre ușă țipând:

— Bunica! Bunica!

Maria stătea în prag cu ochii roșii de plâns și un coș cu mere în brațe.

— Pot să intru?

Nu am spus nimic. Am îmbrățișat-o strâns și am început amândouă să plângem.

Copiii s-au agățat de ea ca niște pui de rândunică. Radu ne privea cu ochii umezi și un zâmbet trist pe buze.

Nu am vorbit despre ce s-a întâmplat atunci. Doar ne-am ținut una pe alta și am lăsat tăcerea să fie altfel: o tăcere care vindecă.

Acum mă întreb: câte familii trăiesc cu astfel de tăceri care dor? De ce ne e atât de greu să spunem „îmi pare rău” sau „mi-e dor”? Oare chiar trebuie să pierdem ceva ca să ne dăm seama cât contează? Voi ce ați face în locul meu?