„De ce nu sunt destul?” – Povestea unei familii destrămate din București

— Nu pot să mai stau aici, Irina. Nu mai pot, nu mai vreau.

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei. Era noiembrie, ploua mărunt, iar eu țineam în mână o cană de ceai pe care nu mai aveam să o termin niciodată. Eram însărcinată în șase luni, iar burta mea părea singurul lucru stabil din viața mea. Am rămas cu privirea pierdută în faianța albă, încercând să-mi adun gândurile, dar tot ce simțeam era un gol imens care mă înghițea.

— Radu, te rog… Nu acum. Nu așa. Ce-am făcut greșit? am șoptit, cu vocea tremurândă.

El s-a uitat la mine cu ochii goi, de parcă nu mă mai recunoștea. — Nu e vina ta. Sau poate e. Nici eu nu mai știu. Mă sufoc aici, Irina. Mă sufoc cu tine, cu totul.

Apoi a plecat, trântind ușa. Am rămas singură, cu inima bătând haotic și cu o frică animalică ce mi se cuibărise în piept. Cum să-i spun mamei? Ce o să zică lumea? Cum o să cresc singură un copil?

În acea noapte, am plâns până am adormit, cu mâinile strânse pe burtă, rugându-mă să nu simtă și copilul meu toată durerea mea. Dimineața, am sunat-o pe mama. Vocea ei, mereu aspră, a venit ca un duș rece:

— Ți-am spus eu că Radu nu e bărbat de casă. Dar tu, nu și nu! Acum vezi și tu. Să nu te gândești să te întorci la mine, că nu mai am chef de scandaluri.

Am închis telefonul și am simțit cum mă sufoc. Nu aveam pe nimeni. Prietenele mele erau ocupate cu viețile lor, iar tata… tata plecase de mult, când aveam doar șapte ani. Poate că și eu eram sortită să repet greșelile mamei mele.

Zilele au trecut greu. Mergeam la serviciu, încercând să-mi ascund burta sub pulovere largi și să zâmbesc fals colegilor. Seara, mă întorceam într-un apartament gol, unde fiecare colț îmi amintea de Radu: cana lui preferată, cămașa uitată pe spătarul scaunului, mirosul slab de parfum bărbătesc. Într-o seară, am găsit un bilețel mototolit în buzunarul unei geci: „Nu știu dacă pot să fiu tată. Nu știu dacă pot să fiu soț.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Poate că eram prea posesivă, prea obosită, prea speriată. Poate că nu eram destul. Gândurile astea mă bântuiau noaptea, când liniștea era atât de grea încât îmi venea să urlu.

La ecografie, asistenta m-a întrebat:

— Tatăl nu vine?

Am zâmbit strâmb și am dat din cap că nu. M-am simțit mică, rușinată, ca și cum toată lumea ar fi știut că sunt o ratată.

Într-o duminică, mama a venit pe neașteptate. A intrat fără să bată, a inspectat casa cu ochi critici și a început să-mi spună ce să fac:

— Să nu te gândești să-l cauți pe Radu. Să nu-l lași să-ți vadă copilul. Așa a făcut și taică-tău cu mine, și uite unde am ajuns!

— Mama, nu vreau să fiu ca tine! am izbucnit, cu lacrimi în ochi. Nu vreau să-mi cresc copilul cu ură!

Ea a tăcut o clipă, apoi a oftat:

— Nici eu n-am vrut, Irina. Dar uneori viața nu ne întreabă ce vrem.

După ce a plecat, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la tata, pe care mama nu mi-o dăduse niciodată. Scria: „Îmi pare rău că am plecat. N-am știut cum să fiu tată. Dar te iubesc, Irina.”

Am plâns ore întregi, simțind că rana asta e mai veche decât mine. Că port în mine nu doar copilul meu, ci și toate durerile femeilor din familia mea. Că poate niciuna dintre noi nu a fost vreodată „destul”.

Când a venit ziua nașterii, am mers singură la spital. Am născut o fetiță, Maria, cu ochii mari și curioși. Când am ținut-o pentru prima dată în brațe, am simțit că mă vindec puțin câte puțin. Dar frica nu dispăruse. În fiecare noapte, când Maria plângea, mă întrebam dacă o să pot să-i fiu mamă și tată. Dacă o să pot să-i ofer dragostea pe care eu n-am primit-o niciodată pe deplin.

Radu nu a venit niciodată să-și vadă fiica. Uneori, îl visez. Alteori, îl urăsc. Dar cel mai des, mă întreb dacă nu cumva și el a fost la fel de speriat ca mine. Dacă nu cumva și el a crescut cu răni pe care nu le-a putut vindeca.

Viața mea s-a schimbat. Am învățat să cer ajutor, să accept sprijinul unei vecine, doamna Lenuța, care venea să stea cu Maria când eu eram la serviciu. Am început să merg la terapie, să vorbesc despre fricile mele, despre furia față de mama, despre dorul de tata. Am început să scriu scrisori către mine însămi, în care îmi promiteam că voi rupe lanțul durerii.

Dar uneori, când Maria adoarme cu capul pe pieptul meu, liniștea e atât de adâncă încât mă întreb: Oare voi fi vreodată destul pentru ea? Oare dragostea mea va fi suficientă ca să-i vindece rănile pe care nici măcar nu le cunoaște încă?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că nu sunt singură. Și poate că, dacă povestesc, dacă întreb, dacă cer ajutor, nu voi mai simți niciodată că nu sunt destul. Voi ce credeți? Dragostea unei mame poate vindeca totul sau rănile trecutului ne urmăresc mereu?