De ce să am grijă de ea acum? Povestea Anei, fiica invizibilă

— De ce să am grijă de ea acum? a izbucnit vocea mea, tremurândă, în bucătăria rece, unde mirosul de cafea arsă plutea ca o amintire a dimineților din copilărie. Mama, cu părul ei cărunt și ochii obosiți, m-a privit ca și cum aș fi spus ceva de neiertat. Radu, fratele meu mai mic cu doi ani, stătea la masa din colț, cu telefonul în mână, fără să ridice privirea. Era o zi de iarnă, iar afară ningea liniștit, dar în sufletul meu era furtună.

Am crescut într-un apartament cu două camere din cartierul Titan, unde fiecare colțișor păstra urmele copilăriei noastre. Însă, încă de mică, am simțit că nu sunt la fel de importantă ca Radu. El era „băiatul mamei”, cel care lua mereu nota zece, cel care primea mereu ultima felie de cozonac, cel care era lăudat la fiecare masă de familie. Eu eram Ana, fata care „se descurcă singură”.

Țin minte o seară de Crăciun, când aveam doisprezece ani. Am făcut un desen pentru mama, un brad împodobit cu sclipici și steluțe decupate. L-am pus sub brad, sperând să-l găsească și să se bucure. În schimb, a doua zi, l-am găsit mototolit sub o grămadă de ambalaje, iar mama îi arăta tuturor rudelelor felicitarea pe care Radu o cumpărase de la librărie. „Uite ce băiat grijuliu am!”, spunea ea, iar eu simțeam cum mă micșorez tot mai mult.

Anii au trecut, iar diferențele dintre noi s-au adâncit. Tata era mai mult absent, prins între două joburi și pasiunea lui pentru pescuit. Mama era stâlpul casei, dar și judecătorul suprem. Orice făcea Radu era bun, orice făceam eu era „bine, dar se putea mai mult”. Când am intrat la liceu, am luat bursă, dar mama a spus doar: „Bravo, Ana, dar să nu te culci pe o ureche”. Când Radu a luat nota opt la matematică, a fost o tragedie națională. „Săracul, cât a muncit!”

Într-o zi, pe la șaptesprezece ani, am avut curajul să-i spun mamei că mă doare nedreptatea. „Ana, nu mai fi geloasă pe fratele tău! El are nevoie de mai mult sprijin, tu ești mai puternică”, mi-a răspuns, fără să clipească. Atunci am înțeles că nu voi primi niciodată ceea ce-mi doream: să fiu văzută, să fiu iubită la fel.

Am plecat la facultate în Cluj, departe de București, sperând că distanța va vindeca rănile. M-am aruncat în studii, am lucrat part-time, mi-am făcut prieteni noi. Însă, la fiecare telefon de acasă, mama vorbea doar despre Radu: „A dat la Medicină, dar e stresat. Poate îl ajuți cu niște bani, tu ai salariu acum.” Am trimis bani, deși abia mă descurcam. Radu nu m-a sunat niciodată să-mi mulțumească.

Au trecut anii. Am terminat facultatea, m-am angajat la o firmă de IT, mi-am găsit un apartament mic și am început să simt, pentru prima dată, că am control asupra vieții mele. Dar liniștea nu a durat mult. Într-o seară de toamnă, telefonul a sunat insistent. Era mama. Vocea ei era slabă, aproape de nerecunoscut.

— Ana, am nevoie de tine. Nu mă simt bine. Poți veni acasă?

Am simțit un nod în gât. M-am urcat în primul tren spre București, cu inima strânsă. Când am ajuns, am găsit-o pe mama palidă, slăbită, abia se ținea pe picioare. Radu era acolo, dar părea pierdut, incapabil să facă față situației. Am preluat totul: programări la doctor, cumpărături, gătit, curățenie. Mama mă privea cu ochi recunoscători, dar și cu o urmă de rușine.

Într-o seară, după ce am spălat vasele, am auzit-o pe mama vorbind cu Radu în sufragerie.

— Nu știu ce m-aș fi făcut fără Ana, a spus ea încet.
— Lasă, mamă, că și eu am vrut să ajut, dar nu mă pricep la astea, a răspuns Radu, ușor iritat.

Am simțit cum resentimentele vechi se amestecă cu oboseala. M-am dus la ei și am spus:

— Știi, mamă, toată viața am simțit că nu contez la fel de mult ca Radu. Acum, când ai nevoie de mine, mă chemi. De ce?

Mama a tăcut. Pentru prima dată, nu a avut răspuns. Radu s-a ridicat și a ieșit din cameră, evitând privirea mea.

Zilele au trecut greu. Mama s-a însănătoșit treptat, iar eu am rămas să o ajut până și-a revenit complet. Într-o dimineață, înainte să plec înapoi la Cluj, mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Iartă-mă, Ana. N-am știut să fiu mamă pentru amândoi la fel. Poate că m-am temut că Radu nu se va descurca fără mine. Tu ai fost mereu puternică… dar asta nu înseamnă că nu ai avut nevoie de mine.

Am plâns amândouă, pentru prima dată sincer, fără mască. Am plecat cu sufletul mai ușor, dar întrebarea a rămas:

Oare cât de mult ne rănesc părinții fără să-și dea seama? Și cât de mult putem ierta, ca să ne găsim liniștea?