De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează? Viața mea ca noră în casa soacrei mele

— Nu vezi că ai lăsat iar firimituri pe masă? spuse soacra mea, doamna Viorica, cu vocea ei ascuțită, în timp ce își freca mâinile pe șorțul vechi. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum mi se strânge stomacul. Rareș, soțul meu, stătea la masă cu privirea în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

— Îmi pare rău, chiar nu am observat, am răspuns încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară în dimineața aceea când primeam observații. De când ne-am mutat la ea, după ce Rareș și-a pierdut locul de muncă, fiecare zi era o probă de răbdare.

— Nu-i nimic, mamă, lasă că strânge Ilinca, a zis Rareș fără să ridice ochii. M-am uitat la el cu speranța că mă va apăra, dar el doar a dat din umeri.

M-am simțit mică și neînsemnată. În casa asta nu eram decât noră și menajeră. Orice făceam era greșit: dacă găteam, nu era ca la mama lui; dacă spălam rufe, le amestecam; dacă voiam să ies cu fetița noastră, Mara, trebuia să cer voie.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Mara, am încercat să vorbesc cu Rareș.

— Rareș, nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Mama ta mă tratează ca pe o slugă și tu… tu nu spui nimic.

A oftat adânc.

— Ilinca, știi că e greu pentru toți. Mama ne-a primit aici când nu aveam unde merge. Nu putem să-i facem probleme.

— Dar eu? Eu nu contez? Nu vezi cum mă privește? Cum mă corectează la orice pas?

— E bătrână, are obiceiurile ei… Hai să nu facem scandal.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era prima dată când încercam să-i explic cât de greu îmi este. Dar Rareș era prins între două femei: mama lui și soția lui. Și mereu alegea să tacă.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Viorica în bucătărie, privind dezaprobator spre chiuveta plină.

— Ilinca, dacă tot stai acasă, măcar fă ceva util! Eu la vârsta ta aveam doi copii și munceam la CAP!

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Nu aveam voie să răspund. Dacă ridicam tonul, Rareș se supăra și începea scandalul.

Într-o duminică, când Mara a venit plângând că bunica i-a spus că „mama ei e leneșă”, am simțit că explodez. Am luat-o de mână și am ieșit în curte.

— Mami, de ce e bunica rea cu tine?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că uneori oamenii rănesc fără motiv?

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la viața mea înainte de căsătorie: eram veselă, aveam prieteni, visuri. Acum eram captivă într-o casă care nu era a mea, într-o familie care nu mă voia cu adevărat.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu doamna Viorica — pentru că am folosit detergentul „greșit” — am ieșit plângând din casă. M-am dus la sora mea, Alina.

— Ilinca, nu poți trăi așa! Trebuie să-i spui lui Rareș clar: ori vă mutați, ori… — Alina nu a terminat fraza.

— Și dacă nu vrea? Dacă alege tot pe mama lui?

— Atunci trebuie să te gândești la tine și la Mara. Nu meriți să fii umilită zilnic.

M-am întors acasă cu inima grea. În acea seară am avut curajul să-i spun lui Rareș:

— Eu nu mai pot trăi aici. Ori găsim o soluție împreună, ori plec cu Mara la Alina.

A rămas mut. Pentru prima dată m-a privit cu adevărat.

— Chiar atât de rău e?

— Da. Și dacă nu vezi asta… atunci poate chiar nu mai avem nimic de salvat.

Au urmat zile tensionate. Doamna Viorica s-a plâns tuturor rudelor că sunt nerecunoscătoare. Rareș s-a închis în el. Dar după o săptămână mi-a spus:

— Am găsit ceva de muncă la un prieten. Nu e mult, dar putem închiria o garsonieră mică. Hai să încercăm…

Când am ieșit pe ușa casei soacrei mele cu Mara de mână și două valize vechi, am simțit pentru prima dată după mult timp că respir liber.

Acum stau pe canapeaua noastră mică și privesc spre Mara care desenează liniștită. Știu că drumul va fi greu, dar măcar e al nostru.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc încă prizonere în casele soacrelor lor? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să păstrăm liniștea? Poate e timpul să vorbim despre asta…