„De ce trebuie mereu să plătesc eu? – Mărturia unei femei despre banii în cuplu”

— Iar ai uitat să iei pâine? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce răsfoiam portofelul aproape gol. Vlad stătea pe canapea, cu ochii în telefon, ca și cum lumea întreagă s-ar fi redus la ecranul acela luminos.

— Am uitat, scuze. Dar oricum, tu ai cardul, nu? a răspuns el fără să ridice privirea.

M-am oprit o clipă, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când tot eu plăteam cumpărăturile. Și nu era vorba doar de pâine sau lapte. Facturile, ieșirile în oraș, chiar și vacanța din vară – toate treceau prin contul meu. Mă numesc Irina și, de trei ani, am impresia că port toată greutatea financiară a relației pe umeri.

La început, nu mi s-a părut nimic ciudat. Vlad era șomer după ce firma la care lucra ca inginer a dat faliment. L-am susținut, i-am spus că nu contează, că suntem o echipă. Dar timpul a trecut, el și-a găsit un job nou la o firmă de construcții, iar obiceiul a rămas: eu plătesc tot.

— Vlad, nu crezi că ar trebui să împărțim cheltuielile? am întrebat într-o seară, după ce am plătit rata la apartament și am rămas cu 200 de lei până la salariu.

— Ce vrei să spui? Nu suntem o familie? Nu contează cine plătește, important e să avem, mi-a răspuns el cu un zâmbet larg.

M-am simțit vinovată pentru că am adus vorba. Poate chiar exagerez, mi-am zis. Dar apoi am început să observ detalii: Vlad își cumpăra mereu țigări scumpe, mergea la meciuri cu băieții și nu părea niciodată să ducă lipsă de bani pentru hobby-urile lui. Doar pentru noi doi nu avea niciodată.

Într-o zi, mama m-a sunat:

— Irina, tu chiar crezi că e normal să plătești tu totul? Tata niciodată n-ar fi acceptat așa ceva!

— Mamă, nu e chiar așa… Vlad are grijă de mine în alte feluri.

— Da? Și când te-ai îmbolnăvit luna trecută, cine ți-a cumpărat medicamentele?

Am tăcut. Știam răspunsul: tot eu.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Am stat pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă nu cumva sunt folosită. Îmi aminteam cum tata îi aducea mamei flori din piață și cum împărțeau totul – chiar și când nu aveau bani decât pentru o pâine și două iaurturi.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Vlad.

— Vlad, trebuie să discutăm serios despre bani. Nu mai pot continua așa. Simt că sunt singura care se implică financiar în relația asta.

El s-a uitat la mine mirat:

— Dar ce vrei să fac? Să-ți dau fiecare leu pe care-l câștig?

— Nu! Vreau doar să simt că suntem parteneri adevărați. Că nu sunt doar portofelul tău.

A urmat o ceartă lungă. Vlad mi-a spus că exagerez, că banii nu sunt totul și că dacă țin atât de mult la ei, poate ar trebui să fim doar colegi de apartament. M-a durut fiecare cuvânt. Am plâns în baie, încercând să-mi dau seama unde am greșit.

Zilele au trecut cu tăceri apăsătoare. Vlad a început să vină târziu acasă, iar eu mă simțeam tot mai singură. Prietena mea cea mai bună, Laura, m-a întrebat la o cafea:

— Irina, tu chiar îl mai iubești sau doar te-ai obișnuit cu el?

Nu am știut ce să-i răspund. Îl iubeam pe Vlad cel din primele luni: atent, cald, visător. Dar omul din fața mea acum era rece și distant.

Într-o seară de vineri, după ce am primit salariul și am văzut din nou contul aproape gol după plata facturilor, am izbucnit:

— Vlad! Nu mai pot! Ori împărțim cheltuielile ca doi adulți responsabili, ori fiecare merge pe drumul lui!

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Bine. O să-ți dau jumătate din salariu în fiecare lună. Dar să nu-mi ceri mai mult!

Am simțit o ușurare amară. Nu era ceea ce-mi doream cu adevărat – voiam implicare sinceră, nu un compromis forțat. Dar era un început.

Au trecut câteva luni de atunci. Vlad își respectă promisiunea, dar relația noastră s-a răcit. Parcă suntem doi străini care împart aceeași casă și aceleași facturi. Uneori mă întreb dacă nu cumva banii au distrus tot ce era frumos între noi sau dacă adevărul e că niciodată n-am fost cu adevărat o echipă.

Merg pe stradă printre oameni grăbiți și mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât de mult putem sacrifica din demnitatea noastră pentru iluzia unei relații fericite?

Poate că banii nu aduc fericirea, dar lipsa lor – sau lipsa echității – poate distruge orice iubire. Voi ce credeți? E normal ca într-un cuplu unul să ducă toată povara financiară? Sau ar trebui să avem curajul să cerem partenerilor noștri mai mult respect și implicare?