„Deodată, mi-am dat seama că după divorț voi rămâne cu nimic. Nici măcar cu mașina.”

În timp ce stăteam față în față cu Florin în biroul slab luminat al avocatului, greutatea realității s-a așezat în sfârșit pe umerii mei. Ani de zile trăisem confortabil, naiv, sub impresia că căsnicia noastră era un parteneriat de egali. Dar pe măsură ce procedurile de divorț se desfășurau, devenea dureros de clar că înțelesesem greșit natura uniunii noastre și, mai critic, implicațiile legale ale aranjamentelor noastre.

Florin și cu mine ne-am întâlnit în timpul unei conferințe aglomerate la București. El era un antreprenor carismatic, iar eu, o absolventă proaspătă de marketing pe nume Gabriela. Ne-am înțeles instantaneu, atrași unul de celălalt prin naturile noastre ambițioase și dragostea comună pentru artă. În decurs de un an, ne-am căsătorit, iar eu m-am mutat în apartamentul său modern și elegant din Cluj-Napoca.

Inițial, totul părea perfect. Afacerea lui Florin prospera, iar eu am început să lucrez la o firmă de top de publicitate. Cu toate acestea, pe măsură ce averea lui creștea, creștea și controlul său asupra finanțelor noastre. Insista să gestioneze investițiile și achizițiile noastre. „Ai încredere în mine, Gabi, mă ocup eu,” îmi spunea. Și am făcut-o, orb, naiv.

Când vorbeam despre active, Florin folosea întotdeauna termeni precum „economiiile mele”, „investițiile mele” și „proprietățile mele”. Pe atunci nu m-am gândit prea mult la asta. Credeam că căsătoriile sunt despre unitate și că activele lui erau ale noastre. Nu a fost decât la divorț când mi-am dat seama că aceste cuvinte fuseseră alese deliberat. Nu erau scăpări ale limbii, ci o delimitare clară a ceea ce el considera al lui și numai al lui.

Punctul de cotitură a venit neașteptat. Eram la o cină la prieteni când l-am auzit pe Florin lăudându-se cu ultima sa achiziție, o mașină de lux. „Pusă, desigur, numai pe numele meu,” râdea el cu un prieten. În acea noapte, fațada a început să se prăbușească, și semințele îndoielii au fost semănate.

Pe măsură ce actele de divorț au venit, acele semințe au crescut în copaci înalți ai realității crude. Florin plănuise asta de mult timp. Fiecare activ era pe numele lui. Apartamentul, casa de la țară, acțiunile și chiar mașina pe care o iubeam atât de mult – nimic nu era pe numele meu.

Șezând în biroul acelui avocat, am simțit un amestec de furie și disperare. Logan, avocatul meu, a încercat să lupte pentru un acord echitabil, dar terenul legal era instabil. „Gabriela, fără numele tău pe niciunul dintre active, cazul nostru este slab,” a recunoscut Logan cu un oftat după o altă sesiune frustrantă de negocieri.

Acordul final a fost o reflectare a poziției mele legale – minimă. Am primit o sumă mică, departe de a fi suficientă pentru a începe de la zero, mai ales în Cluj-Napoca. Florin, pe de altă parte, a plecat cu averea sa intactă, stilul său de viață neafectat.

Pe măsură ce ieșeam din biroul avocatului pentru ultima dată, aerul rece m-a lovit cu adevărul dur. Începeam de la zero, dar cu aproape nimic. Viața pe care o cunoșteam, viitorul pe care mi-l imaginam cu Florin, erau toate o iluzie. El își asigurase securitatea pe cheltuiala mea, și mi-am dat seama de asta mult prea târziu.