Despărțirea nu a fost suficientă pentru fostul meu soț și soacra mea: au încercat să-mi întoarcă fiul împotriva mea și a noului meu partener

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce încercam să-mi ascund tremurul mâinilor. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești, iar Andrei, băiatul meu de zece ani, se juca în camera lui, probabil ascultând totul prin ușa întredeschisă. Mama mea, Maria, mă privea cu ochii ei blânzi, dar obosiți, încercând să găsească cuvintele potrivite.

Totul a început cu mulți ani în urmă, când m-am căsătorit cu Radu. Era un bărbat frumos, cu ochi verzi și zâmbet larg, dar și cu o mamă care nu accepta că fiul ei poate iubi pe altcineva mai mult decât pe ea. Soacra mea, Elena, era genul de femeie care știa totul, controla totul și nu suporta să piardă controlul nici măcar pentru o clipă. Când ne-am mutat în casa lor, am crezut că va fi temporar, dar anii au trecut și eu am rămas prizonieră în acea casă, în acea familie care nu m-a acceptat niciodată cu adevărat.

— Nu ești destul de bună pentru fiul meu, îmi spunea Elena ori de câte ori avea ocazia. — Nu știi să gătești, nu știi să crești un copil, nu știi să fii soție. Radu, deși mă iubea la început, a început să-i dea dreptate. Încet-încet, vocea mea s-a stins, iar eu am devenit o umbră în propria mea viață.

Când Andrei s-a născut, am crezut că totul se va schimba. Dar Elena a preluat și rolul de bunică, și de mamă, și de stăpână a casei. Îi spunea lui Andrei povești despre cât de norocos este că are o bunică atât de grijulie, dar niciodată nu mă lăsa să fiu eu cea care îl adoarme sau îi citește seara. Radu era tot mai distant, iar eu mă simțeam tot mai singură.

Divorțul a venit ca o eliberare, dar și ca un blestem. Radu a acceptat cu greu să plec, iar Elena a făcut tot ce a putut să mă facă să mă simt vinovată. — Îți distrugi familia! Nu te gândești la copil! — îmi striga în ziua în care mi-am făcut bagajele. Am plecat cu Andrei de mână, simțindu-mă vinovată, dar și ușurată.

La început, totul părea mai ușor. Am închiriat un apartament mic, am început să lucrez la o florărie și încercam să-i ofer lui Andrei o viață normală. Dar Radu și Elena nu au renunțat. În fiecare weekend, când Andrei mergea la ei, se întorcea schimbat. Era tăcut, retras, mă privea cu suspiciune. Într-o seară, după ce s-a întors de la tatăl lui, l-am auzit vorbind la telefon cu Elena:

— Bunica, mama nu mă lasă să fac nimic! Nu-mi place aici! Vreau să vin la tine!

Mi s-a rupt sufletul. Am intrat în cameră și l-am întrebat:

— Andrei, de ce spui asta? Ce s-a întâmplat?

— Nimic, a răspuns el, evitându-mi privirea. — Dar la tata e mai bine. Bunica îmi dă tot ce vreau.

Am simțit cum mă sufoc. Am încercat să-i explic că îl iubesc, că fac tot ce pot pentru el, dar cuvintele mele păreau să nu ajungă la el. În fiecare săptămână, Elena îi spunea că eu sunt de vină pentru tot, că l-am despărțit de tatăl lui, că nu sunt o mamă bună. Radu, la rândul lui, îi promitea jucării, excursii, orice, doar ca să-l facă să creadă că viața cu mine e o pedeapsă.

Când l-am cunoscut pe Vlad, am simțit pentru prima dată după mulți ani că pot să respir. Vlad era blând, răbdător, avea grijă de mine și de Andrei. Dar pentru Elena și Radu, el a devenit dușmanul numărul unu. Au început să-i spună lui Andrei că Vlad nu-l va iubi niciodată, că vrea doar să mă ia de lângă el, că nu e tatăl lui adevărat.

Într-o seară, Andrei a izbucnit:

— Nu vreau să-l văd pe Vlad! Nu vreau să mai stau aici! Vreau la tata!

Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi. Am plâns toată noaptea, întrebându-mă dacă nu cumva Elena și Radu au câștigat. Mă simțeam neputincioasă, ca și cum tot ce făcusem pentru Andrei nu mai conta. Vlad a încercat să mă liniștească:

— Oana, nu e vina ta. Copilul e prins la mijloc. Trebuie să ai răbdare.

Dar răbdarea mea era pe sfârșite. Am început să merg la consiliere, să citesc despre sindromul alienării parentale, să caut soluții. Am vorbit cu Andrei, i-am spus că îl iubesc, că Vlad nu vrea să-i ia locul tatălui lui, că are dreptul să fie iubit de mai mulți oameni. Dar războiul psihologic continua. Elena îi trimitea mesaje, îl suna zilnic, îi spunea că eu nu-l las să vină la ei pentru că sunt rea.

Într-o zi, Andrei a venit acasă cu o scrisoare de la Elena. Era plină de reproșuri la adresa mea, scrisă cu litere mari, ca să fie sigură că o citesc și eu. Am simțit cum furia mă cuprinde, dar am încercat să nu reacționez. Am luat-o pe mama deoparte și i-am spus:

— Nu mai pot, mamă. Simt că-l pierd pe Andrei. Ce să fac?

— Luptă pentru el, Oana. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia copilul. Ești mama lui. El știe, chiar dacă acum nu vede.

Am început să petrec mai mult timp cu Andrei, să-l ascult, să-l las să-și spună supărările. Încet-încet, a început să se deschidă. Într-o seară, după ce Vlad i-a adus o carte cu povești, Andrei a venit la mine și mi-a spus:

— Mamă, tu mă iubești, nu?

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume, i-am răspuns, cu lacrimi în ochi.

— Atunci de ce spune bunica că nu?

L-am strâns în brațe și i-am spus că uneori, oamenii spun lucruri urâte când sunt supărați sau geloși. Că dragostea nu se măsoară în jucării sau excursii, ci în timpul petrecut împreună, în îmbrățișări, în povești spuse la culcare.

A fost un drum lung și greu. Elena și Radu nu s-au oprit, dar Andrei a început să vadă adevărul. A început să-l accepte pe Vlad, să-i spună povești despre școală, să râdă din nou. Eu am învățat să fiu mai puternică, să nu mă las doborâtă de răutatea celor din jur.

Astăzi, încă mai am zile în care mă tem că-l voi pierde pe Andrei. Dar știu că dragostea mea pentru el e mai puternică decât orice manipulare. Mă întreb adesea: oare câți copii din România trec prin astfel de războaie între părinți și bunici? Oare nu merităm cu toții să fim iubiți fără condiții, fără să fim puși să alegem între cei pe care îi iubim?